Ce este pocăinţa? Iarăşi un lucru ce nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o “miorlăială” pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut, pocăinţa este dinamica spre viaţa vecinică. Părintele nostru duhovnic, Părintele Sofronie – şi dacă vă uitaţi, în armonie cu toată filocalica – spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăinţă? Uitaţi-vă câţi oameni împrejurul nostru sunt inconştienţi de păcat, dar şi noi ieri-alaltăieri, trăiam păcatul şi noi nu ştiam că-i păcat. De câte ori n-am auzit: O, Părinte, nu ştiam că ăsta-i păcat! Sau eu, cândva, n-am ştiut că ăsta-i un păcat, decât când am văzut într-o rugăciune, sau în întrebările acelea din Molitfelnic.

Deci, conştientizarea păcatului. Dar conştientizarea nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i lucru bun, ăsta-i un păcat, şi nu te-a crezut! Şi ce se-ntâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce îmi arată acest întuneric, decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea!

(Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 125)