Un om plânge. Stă plecat sub povara destinului său omenesc, sub povara durerilor lumii. Prins primejdios de raza subțire a unei stele căzătoare, el simte mai adânc noroiul tălpilor sale, mai întristat negura păcatelor sale.

Pe o colină, cu fruntea plecată în palma căutărilor neîndurătoare, un om plânge; același suflet încercat, povară a tuturor copiilor și părinților, surorilor și fraților, plânge zădărnicia și pustiul lucrurilor rătăcitoare. Nu mai vrea nimic: nici pâine, nici apă, nici laudă; el vrea mană cerească. Înconjurat de singurătatea suferințelor totale, omul plânge plânsul semenilor și râsul lor, durerea ce le taie sufletul și bucuria lor superficială.

Plânsul adevărat, plânsul adânc vine din sentimentul mărginirii noastre, din conștiința răului ce ne străbate, dar vine și din sentimentul desăvârșirii, din conștiința binelui care poate fi atins.

Plânsul aduce ușurare, depășire a elementelor impure, aduce îndurare, putere și încredere. Plânsul preface în rodnicie durerea căilor potrivnice. Lacrimile calde spală zările de întunericul neputinței.

Omul adevărat, omul făptură a luminii nu se teme de rău și nu alungă suferința. El știe că răul poate fi biruit de un suflet arzător și că suferința este calea tuturor bucuriilor, calea luminii și a puterii. Suferința este prețul valorilor nepieritoare: adevărul și frumusețea, cântecul și îndemnul la desăvârșire. Prin ea, omul se apropie de firea lucrurilor, de sensul vieții, de Dumnezeu. Pe calea ei câștigăm lumina minții și a inimii.

Suferința adevărată este înaltă, calmă, bogată, cerească. Dumnezeu a aburit viața cu sufletul și cu daruri minunate.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 83-84)