Conlucrarea dintre preot și psiholog

Unde să meargă omul bolnav sufletește, dacă nu în Biserică? Este ultimul lui adăpost. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduiește că Dumnezeu are nevoie de toți; că are nevoie și de el. Vine și caută aici milostivire, o așteaptă. Astfel de oameni pot să afle în Biserică un oarecare echilibru și să se nevoiască cu mult folos.

Astăzi, în viața de zi cu zi, există mulți oameni care pătimesc sufletește. În întreaga lume ei sunt foarte mulți. Cu deosebire la noi; sunt o mulțime și în Biserică. Unde să meargă omul bolnav sufletește, dacă nu în acest loc? Este ultimul lui adăpost. Aici poate el să creadă că va afla milă. Biserica este destul de încăpătoare, așa că poate să-și afle colțișorul său. În orice altă parte este respins; nimeni nu are nevoie de el. Însă aici nădăjduiește că Dumnezeu are nevoie de toți; că are nevoie și de el.

Vine și caută aici milostivire, o așteaptă. Astfel de oameni pot să afle în Biserică un oarecare echilibru și să se nevoiască cu mult folos. Însă, totodată, ei devin o foarte mare povară și creează o atmosferă de boală, care atârnă pe umerii preotului. Cu simțăminte bolnave, cu suflete bolnave, acești oameni îl împovărează pe preot; nu însă în calitatea lui de duhovnic. În zilele noastre, preotul trebuie să fie și psihiatru

Foarte mulți psihiatri vin acum la biserică și le cer ajutor preoților, spunând:

 Noi putem să prescriem medicamente, să îl scoatem pe om din stările lui de criză. Însă cum am putea să-l ținem mereu în spital? Ce se va întâmpla cu el mai departe? Să vină la biserică! Dumneavoastră trebuie să-l mențineți aici. 

Și, într-adevăr, se dovedește că asemenea oameni rămân în Biserică și află un mod de viață. Însă, față de ei se cere din partea preotului o foarte mare atenție, delicatețe, silință. Pe de altă parte, printre aceștia se află unii care nu voiesc să-și recunoască boala, dorind să fie socotiți sănătoși. Acestea sunt cele mai grele cazuri. Preotul trebuie să-i explice unui astfel de om că boala sufletească nu este o rușine. Însă nu este o situație care poate fi trecută cu vederea. Este o cruce.

Un șchiop, să spunem, vine la biserică. Oare se poate preface cineva într-atât, încât să-l socotească sănătos? Oare îi va spune: „Aleargă și țopăie precum oamenii sănătoși!”? Toți îi recunosc neputința și nu i se dă o ascultare pe care acesta nu ar putea să o împlinească.

Tot astfel se întâmplă și cu bolnavii sufletește, bolnavii psihic  și ei sunt o cruce. Acești oameni nu ar putea să facă lucruri pe care oamenii sănătoși le fac. Totuși ei pot să se smerească și trebuie să se smerească. Ei nu pot înțelege multe lucruri, dar trebuie să le asculte. Și dacă reușești să-l convingi pe un astfel de bolnav că trebuie să se smerească, atunci totul este în ordine. El se va liniști cu siguranță și va putea să ducă o viață normală în Biserică.

Nici Împărăția lui Dumnezeu, nici viața veșnică nu sunt închise pentru unul ca acesta. Însă dacă un astfel de om nu dorește să se smerească, dacă în vremea crizelor lui psihice otrăvește prin nesănătatea sa atmosfera bisericii și pe preot, atunci cu el lucrurile nu sunt în regulă. Astfel de oameni trebuie, în mod obligatoriu, să se tămăduiască.

(Protoiereul Vladimir VorobievDuhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 97-99)

De la același autor

Ultimele din categorie