Cu moartea pe moarte călcând – cum să pășim spre viața întru Hristos

Moartea este, de fapt, singurul lucru pe care toţi bărbaţii şi femeile îl au în comun de la începutul lumii încoace, de la un capăt la celălalt al regiunilor şi culturilor lumii. Şi astfel Hristos dezvăluie ce înseamnă a fi Dumnezeu prin singurul lucru pe care îl avem în comun. El nu face aceasta prin simplul act de a muri – fiindcă aceasta ar fi fost doar o capitulare a lui Dumnezeu, sfârşitul – ci mai degrabă prin chipul în care a ales să moară.

Prin moartea Sa, Hristos biruieşte moartea, dezvăluindu-ne viaţa veşnică. Acest lucru este de o importanţă atât de extraordinară încât, în încercarea de a-l scoate în evidenţă, există riscul de a folosi prea multe cuvinte. Sau mai degrabă are consecinţe atât de uimitoare, încât pur şi simplu ne pier cuvintele. Hristos nu Se arată a fi Dumnezeu prin manifestarea „atotputerniciei” Sale, aşa cum avem tendinţa să credem în această privinţă – mutând munţii din loc, aruncând fulgere şi aşa mai departe –, ci mai degrabă prin mult prea omenescul act de a muri, mai ales în chipul în care El a ales să moară.

Moartea este, de fapt, singurul lucru pe care toţi bărbaţii şi femeile îl au în comun de la începutul lumii încoace, de la un capăt la celălalt al regiunilor şi culturilor lumii. Şi astfel Hristos dezvăluie ce înseamnă a fi Dumnezeu prin singurul lucru pe care îl avem în comun. El nu face aceasta prin simplul act de a muri – fiindcă aceasta ar fi fost doar o capitulare a lui Dumnezeu, sfârşitul – ci mai degrabă prin chipul în care a ales să moară.

Dacă Hristos ar fi dezvăluit într-un alt mod ce înseamnă a fi Dumnezeu – de exemplu, prin a fi bogat şi puternic (reflectând propriile noastre dorinţe), sau sărac şi marginalizat de societate (aşa cum am putea concluziona când ascultăm unele porunci profetice şi evanghelice), sau prin a fi un bărbat evreu din secolul întâi (în căutarea lui „Iisus cel istoric”) –, oricare dintre aceste alegeri ar fi exclus anumiţi oameni: fiindcă cei care nu se potrivesc nici unuia din astfel de grupuri nu ar fi avut vreo părtăşie cu El. Pe de altă parte, dacă a murit doar fiindcă este om, ca şi noi, dar fiindcă este şi Dumnezeu a putut să se ridice din mormânt, aceasta Îi este spre laudă, însă nu i-ar fi putut ajuta cu adevărat pe oameni. Astfel de lucruri nici nu merită să fie luate în seamă. Aşa cum vom vedea, tocmai fiindcă biruieşte moartea prin moartea Sa, El îi face capabili pe fiecare bărbat şi femeie să-şi folosească, la rândul lor, propria fire muritoare pentru a veni la viaţa întru El.

Acesta este miezul teologiei pe care sinoadele au apărat-o. Ceea ce vedem în Hristos Cel Răstignit şi Înviat, aşa cum a fost propovăduit de Apostoli prin cuvintele luate din Scriptură – din profeţii şi istorisiri, stihuri şi rugăciuni – aceasta este ceea ce înseamnă să fii Dumnezeu, acesta este miezul credinţei pe care au apărat-o Sinoadele de la Niceea şi Constantinopol în secolul al IV-lea. Aceasta este semnificaţia afirmaţiei că Hristos este „deofiinţă cu Tatăl”, că El este ceea ce înseamnă să fii Dumnezeu şi totuşi este altul decât Tatăl. Mai mult, această semnificaţie este cunoscută doar în şi prin Duhul Sfânt şi doar prin El Îl putem mărturisi pe Hristos ca Domn (I Corinteni 12, 3), în Care suntem totodată înfiaţi ca fii ai lui Dumnezeu şi pe Care Îl şi mărturisim a fi ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime.

Miezul definiţiei de la Sinodul de la Calcedon este că ceea ce înseamnă să fii om şi ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu – moartea şi viaţa – sunt văzute împreună într-o singură persoană concretă (hypostasis), cu o singură „faţă” (prosopon). Adică nu privim la o fiinţă pentru a-L vedea pe Dumnezeu şi la o alta pentru a-l vedea pe om. Nu! Amândoi sunt dezvăluiţi împreună – „fără amestec, schimbare, împărţire, despărţire”. Ceea ce înseamnă a fi Dumnezeu şi ceea ce înseamnă a fi om rămân la fel, dar minunea constă în faptul că fiecare dintre aceste realităţi este acum dezvăluită împreună într-o singură persoană şi, prin urmare, una prin cealaltă: a muri nu este o însuşire a lui Dumnezeu, a crea viaţă nu este o însuşire a oamenilor, dar Hristos le-a adus pe amândouă la un loc, biruind moartea prin moartea Sa şi prin însuşi acest fapt dăruind viaţă nemuritoare. Mai mult, aşa cum afirmă Sinoadele ulterioare, Acesta este Cuvântul cel Veşnic al lui Dumnezeu şi Chipul Dumnezeului Nevăzut.

(Pr. John Behr, A deveni om. Meditații de antropologie creștină în cuvânt și imagine, traducere Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 20-25)

De la același autor

Ultimele din categorie