Obiecția cea mai obișnuită împotriva existenței proniei divine este formulată din constatarea existenței răului. Dacă Dumnezeu poartă grijă de opera sa, de ce admite răul în lume? De ce există răul, sub multiplele lui forme și nume, de ce există spiritele rele, nedreptățile sociale, durerile, suferințele și calamitățile, războaiele, lacrimile celor slabi, abuzurile celor tari, inegalitățile, catastrofele, păcatele de tot felul și moartea? De ce toate aceste rele fizice, morale și metafizice?

Existența răului contrazice realitatea providenței divine. Obiecția aceasta pare serioasă, dar, ca și celelalte, fără să fie temeinică. Întâi de toate, cauza răului din lume nu trebuie căutată în Dumnezeu. Nu Dumnezeu este autorul răului. Răul se naște din libertate. El învederează binele. Dacă n-ar fi libertatea, n-ar exista nici binele, nici răul. Răul este creația ființelor libere, un simplu produs al voinței umane, care stă și el în slujba vieții, a binelui.

Unde este libertate, acest bun extraordinar de scump și sfânt, pentru care s-au scris atâtea cărți și s-a vărsat în revoluții și în războaie atâta sânge, acolo este și bine și rău, după cum darul libertății este întrebuințat, bine sau rău – ca mijloc de înălțare pe scara virtuților morale și a valorilor culturale, sau ca abuz spre anarhie, răzvrătire și decădere morală.

Din libertatea bine întrebuințată se nasc toate virtuțile și comorile morale și spirituale ale omenirii; din abuzul de libertate se nasc toate viciile și relele: toate ființele necurate, nedreptățile sociale, inegalitățile, războaiele, păcatele, suferințele etc. Libertatea face din om înger sau demon, stăpân sau rob, geniu sau dobitoc.

Răul, prin urmare, este din lume, din abuzul de libertate, nu de la Dumnezeu. E ceva trecător, ca orice imperfecțiune. Dacă Dumnezeu nu oprește prin forță relele pe care le fac oamenii, aceasta înseamnă că El respectă libertatea fiilor săi și mai înseamnă că le așază pe umeri răspunderea tuturor faptelor lor, ca apoi să le poată răsplăti. Fără libertate nu există răspundere, fără răspundere nu poate să fie răsplată: recompensă sau pedeapsă. lată din ce considerații generale, răul nu este de la Dumnezeu și nu trebuie atribuit lui Dumnezeu.

(Ilarion V. Felea, Religia iubirii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, pp. 146-147)