Desăvârșirea nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gândire

Urmează că trebuie să ne străduim a stăpâni gândul, nu numai trupul, convinși fiind însă că nu este tot una păcatul cu gândul și trecerea la fapte.

Gherla, camera 44

Noaptea, mergând spre tinetă, se întâmplă să-l văd pe firavul părinte Traian Pop în capul oaselor, pe saltea; nu doarme, se roagă; din ochii pe jumătate închiși i se preling lacrimi: fața îi este luminată extatic.

Priveliștea aceasta îmi despică inima-n două și dacă în clipa aceea mi s-ar cere să-mi dau viața mi-aș da-o fără a sta pe gânduri. M-aș arunca pe fereastră în curte. Dar fereastra are gratii, e bătută în scânduri și eu nu-s decât un sentimental impresionabil, totul la mine se petrece pe planul emotivității, care-i superficialitate. În sfârșit.

Cu părintele Traian Pop stau de vorbă despre păcatul cu gândul. E un punct teribil de îngrijorător și de însemnat pentru mine. Mântuitorul a vorbit cum nu se poate mai limpede: „Ați auzit că s-a zis celor de demult: să nu săvârșiți adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”.

Se pare că trebuie să ne silim a înțelege. Nu-i „chiar așa”. Mi se explică de ce: Mai întâi simpla ispită nu-i tot una cu păcatul. Ispita nu devine „păcat cu gândul” decât dacă o reții, dacă o „prelucrezi” în cuget, punând în funcțiune viziunea extraretiniană, simțul paroptic. (Pilda cu păsările care zboară deasupra casei. Ispita nu devine păcat cu gândul când păsările trec în zbor, numai când coboară și se așază.)

Apoi, nu încape îndoială că păcatul cu gândul e un păcat și păcatul cu fapta e alt păcat. Două. Așadar făptuirea primului nu implică pe a celuilalt. Cine păcătuiește cu gândul n-are nevoie să-și ia pe cap încă un al doilea debit. Mai bine împovărat cu unul decât cu două.

Teologii occidentali n-au judecat pur logic, au supus logica unei constante confruntări cu lecțiile realului. Au dat dovadă de „un robust simț” arătând că totuși există o deosebire între cele două situații. Altfel nu s-ar mai face distincție între înfrânare și desfrânare, n-ar mai fi nevoie de două cuvinte. Înfrânatul se poate să fie necurat în cuget, dar nu trece la fapte. Teologii occidentali au evidențiat că a voi să ucizi pe cineva nu e tot una cu a-l ucide. Cine-și propune să dea de pomană nu e aidoma celui care efectiv dă. (N-are martor.)

Raționamentul: „de vreme ce păcatul cu gândul e păcat, n-are niciun rost să mă înfrânez de la faptă” e o ispită diavolească. (Și cu cât e raționamentul mai impecabil cu atât e mai drăcesc pentru că vine pe calea preferată de cel în miezul împărăției căruia Dante a văzut gheața: pe calea logicii.) Batjocorește pe Domnul interpretându-i cuvintele literal împotriva sfatului expres de a pune spiritul deasupra literei și de a nu răstălmăci un verset anume scoțându-l din întregul context al Scripturii. Atribuie divinității intenția de a ne supune unor ispite cărora nu se poate rezista.

Se urmărește a ni se pune în cârcă un al doilea păcat, ca și cum n-ar fi de ajuns unul.

Ispită totalitară: aut Caesar aut nihil. Asta e trufie. Mai bine muncita înfrânare decât aroganta desfrânare.

În Predica de pe munte s-a mers mai departe decât în Decalog: desăvârșirea nu constă în ne-făptuire, ci în ne-gândire. Urmează că trebuie să ne străduim a stăpâni gândul, nu numai trupul, convinși fiind însă că nu este tot una păcatul cu gândul și trecerea la fapte. Modestie.

(Nicolae SteinhardtJurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 302-303)

De la același autor

Ultimele din categorie