A fi bun este în firea omenească; bunătatea nu este dincolo de noi, ci în noi, ca ființă spirituală; ea este inerentă omului, ca făptură a lui Dumnezeu. Omul o poate pierde sau câștiga, adică se poate înrăi sau poate deveni mai bun; omul o poate pierde sau câștiga după calea pe care umblă.

Bunătatea nu poate veni din nimic și nici din întunericul făpturii noastre căzute. Bunătatea este expresia ființei renăscute, a prezenței duhului viu în noi, semn al originii noastre nepământene.

Întrucât omul este al lui Dumnezeu, întru atât are în sine bunătatea. Dumnezeu viu în sufletele noastre îndreptățește și face posibilă bunătatea. Omul cunoaște acesată stare interioară numai mergând pe căile adevărului. Prin bunătate, omul este mai om și culege urma pașilor lui Iisus.

Bunătatea nu poate fi aparentă, adică nu poate ființa numai în anumite gesturi ale noastre. Bunătatea nu poate fi o stare a omului politic, a omului social, ci a omului-duh. Viața noastră obștească are multă ornamentație; trăim prea mult prin „gesturi” și prea puțin prin atitudini interioare. Dacă mâna noastră nu este legată de inimă, atunci orice sens, orice conținut dispare. Așa e și cu bunătatea, în locul ei se așează ipocrizia. Cineva poate respecta legea după cerințele ei, aceasta însă nu dovedește întotdeauna că este bun.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 100-101)