Dintre adevărurile nezdruncinate ale experienţei, durerea şi suferinţa sunt medicamentul esenţial al sufletului bolnav de păcat, şi, în acelaşi timp, cel mai bun pedagog pentru înălţarea duhovnicească a sufletului căruia păcatul şi întunericul moral i-au urâţit frumuseţea prin deprinderile rele. Durerea este pomicultorul experimentat, care din măslinul sălbatic, din sufletul păcătos, altoieşte măslinul cel bun.

Păcatul învârtoşează inima păcătosului, îl arată insensibil, şi nimic nu-l mai mişcă, pentru că-i lipseşte Dumnezeu, Cel Care suferă şi îi compătimeşte pe oameni. Iubitorul de oameni Dumnezeu, „Care a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut”, în ce fel lucrează? Dumnezeu alcătuieşte prin intermediul durerii, al bolii în special, planul mântuirii sufletului îndepărtat de El. Şi vezi, de exemplu, un tânăr în plină putere, inspirând forţă şi purtându-se cu trufie, fără să-şi amintească de suflet şi de Dumnezeu, că deodată este doborât de durere. Şi atunci, ca un medic experimentat şi îndemânatic, durerea începe schimbarea. Mai întâi linişteşte inima, scoţând puţin câte puţin iuţimea şi, astfel, înmoaie sufletul. Cel mai înainte învârtoşat la inimă devine maleabil, echilibrat în sentimente. El îi compătimeşte pe cei bolnavi împreună cu el, vorbeşte cu simţire, el care altădată era nepăsător.

(Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, traducere Părintele Victor Manolache, Ed. Egumeniţa, Alexandria, 2012, p. 13)