Îndreptățirea de sine caută vina numai în ceilalți

 

Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul: „Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru răbdarea ta”. El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș fi fost vinovat, nu m-aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd, când văd că îmi sunt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit! Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!”.

Când sunt învinuiți în chip nedrept, drepții fie spun adevărul − că în împrejurarea aceea nu sunt vinovați, lucru prin care îi ajută pe învinuitorii lor să nu cadă în păcatul defăimării și al osândirii −, sau, dacă nu sunt crezuți, tac și își pun nădejdea în Dumnezeu că îi va ocroti și îndreptăți. Drepții nu nădăjduiesc în vreo dreptate a lor de vreun fel și nu caută să o apere cu toate mijloacele, și îngăduite și neîngăduite, ci nădăjduiesc în dreptatea lui Dumnezeu. Ei de aceea se și numesc drepți, deoarece au ales dreptatea lui Dumnezeu în locul celei omenești. Ei nu au dreptatea lor personală, ci flămânzesc și însetează după dreptatea lui Dumnezeu, potrivit învățăturii lui Hristos despre Fericiri (Matei 5, 6).

Păcătoșii, dimpotrivă, necunoscători și călcători ai dreptății mari a lui Dumnezeu, apără în chip înflăcărat fiecare „dreptate” jalnică a lor. De aceea, când sunt învinuiți, mai cu seamă atunci când este în chip neîntemeiat, ei ies furtunos și trufaș în apărarea dreptății lor.

Încercați să dați unui păcătos care se îndreptățește pe sine sfatul: „Rabdă, frate, chiar de ești învinovățit pe nedrept! Poartă fără de cârtire nedreptatea săvârșită asupra ta și Dumnezeu te va milui pentru răbdarea ta!”. El de îndată îți va răspunde: „Cum!? Să rabd? De aș fi fost vinovat, nu m-aș fi zbuciumat atât de mult. Dar cum să rabd, când văd că îmi sunt puse pe seamă fapte pe care nu le-am săvârșit! Nu, nu pot să îndur învinuiri nedrepte!”. Un astfel de „iubitor de dreptate” este, de fapt, nu iubitor de Dumnezeu, ci iubitor de sine. Astfel de scene întâlnim destul de des în viață. Băgăm de seamă că ele se întâmplă nu numai în rândul mirenilor, ci, din păcate, și printre preoți și în mănăstiri. Fiecare se îndreptățește pe sine. Fiecare își îndreptățește întărâtarea sufletului său cu o vină străină. Și aproape nimeni nu înclină să se mustre pe sine.

De unde izvorăște aceasta? Din căderea noastră în păcat, al cărui început l-au pus strămoșii noștri în Rai. După călcarea poruncii de a se înfrâna de la rodul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe Adam: „Ce ai făcut?” , iar Adam i-a răspuns: „Nu eu, ci femeia!”. După aceea, Dumnezeu a întrebat-o pe Eva: „Ce ai făcut?”. Ea i-a răspuns: „Nu eu, ci șarpele!”. De atunci până astăzi se răspândește în lume îndreptățirea de sine, care caută vina numai în ceilalți.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, ediția a II-a, Editura Predania, București, 2010, pp. 54-55)

De la același autor

Ultimele din categorie