Întâlnirea cu Dumnezeu constituie pentru noi totdeauna ceasul unei judecăţi

A întâlni pe Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune este un moment critic în viaţa noastră, şi putem să-I mulţumim Lui că nu ni se înfăţişează totdeauna când dorim noi să-L întâlnim: nu am fi poate capabili să suportăm o astfel de întâlnire.

O relaţie trebuie să ia naştere şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă ţinem seama de caracterul reciproc al unei relaţii, observăm repede că Dumnezeu are mai multe temeiuri decât noi de a se plânge. Noi ne plângem că El nu ni se manifestă în cele câteva minute pe care i le rezervăm: ce putem spune atunci despre cele 23 de ore şi jumătate în timpul cărora Dumnezeu bate poate la uşa noastră? Noi Îi răspundem: “Îmi pare rău, sunt obosit!” Şi poate că nu-I răspundem deloc pentru că nici nu auzim măcar  că El bate la uşa inimii noastre, a sufletului nostru, a conştiinţei noastre, a vieţii noastre. Sunt deci circumstanţe în care nu avem dreptul să ne plângem de absenţa lui Dumnezeu, deoarece noi suntem mult mai absenţi decât El.

Un alt punct foarte important este acela că, faptul de a întâlni pe Dumnezeu faţă către faţă constituie pentru noi totdeauna ceasul unei judecăţi. Noi nu putem întâlni pe Dumnezeu în rugăciune, meditaţie, contemplare fără a fi mântuiţi sau condamnaţi. Bineînţeles, e vorba aici nu de o condamnare şi de o mântuire veşnică pe care Dumnezeu le-ar fi şi hotărât, dar cu toate acestea, în toate cazurile, e vorba de un moment critic, de o criză. “Criză” vine din limba greacă şi înseamnă “judecată”. A întâlni pe Dumnezeu faţă către faţă în rugăciune este un moment critic în viaţa noastră, şi putem să-I mulţumim Lui că nu ni se înfăţişează totdeauna când dorim noi să-L întâlnim: nu am fi poate capabili să suportăm o astfel de întâlnire.

(Antonie Mitropolit de Suroj, Şcoala Rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p. 20)

 

De la același autor

Ultimele din categorie