Întâmplările minunate ale părintelui Proclu - semne punctuale ale unei vieţi de excepţie

Într-adevăr, vădea o viaţă în care minunile erau prezente. Dar prima dintre ele era ce devenise el însuşi, prin lucrarea sculpturală a Duhului celui Sfânt, neînduplecat fiind cu mizeria lăuntrică pe care o vâna zi şi noapte, cu dor de desăvărşire, şi de care se lepăda clipă de clipă. Astfel că întâmplările minunate erau doar semnele punctuale ale unei vieţi de excepţie.

Era minunat să ai în faţa ta un om cu care se petreceau nişte lucruri ieşite din comun. Sunt convins că și multor altora, chiar dacă cu discreţie şi mai mult la persoana a treia, ca şi cum ar fi fost vorba de altcineva, le împărtăşea – personal, găsesc că era un mod de a fi şi de a-şi făptui misiunea. O făcea ca să ne trezească la realitate, să ne mişte lăuntric şi să ne arate frumuseţea căii. Voia să ne devină palpabil cât de minunat este Dumnezeul nostru şi cât bine primesc cei care Îl cultivă în viaţa lor. Mărturisesc – cu mine, mai realist decât profesoratul erudit specific şcolilor de teologie, reuşea. Personal, m-am trezit astfel, încetul cu încetul, introdus pe calea care semăna mai mult cu o iniţiere, cu o mystagogie, decât un transfer de cunoştinţe, cu o pedagogie, resimţind bucuria de a atinge împreună, el prin desluşire tâlcuitoare, eu prin ascultare uimită, ceva din tainele lui Dumnezeu.

Era un drum paterical concret, de atins cu ochii inimii şi cu pipăirea prezenţei, un „vino şi vezi” al imediatului. Pe drumul acesta, sublinia părintele, nu poţi avansa decât căutând pocăinţă. Desigur, nu o evoca cum o prezintă pocăiţii, ci o alta, pocăinţa ca lucrare a harului care te înveşmântează lăuntric şi te poartă acolo unde niciodată nu ai reuşi să ajungi singur. De altfel, mi-a povestit odată că l-a vizitat un pocăit, pe care l-a primit, îmi spunea, cu toate duhurile cu care venise împreună, la el în chilie. Părintele s-a retras în altă parte, undeva în fundul curţii, şi s-a rugat toată noaptea pentru el. Şi mi-a mărturisit că în noaptea aceea l-a vizitat pe pocăit Duhul Sfânt. Când s-a luminat de ziuă, era deja convertit. Unde sunt oare îndelungile conversaţii cu acei pocăiţi care te atrag în labirinturile minţii lor, ba chiar îşi desăvârşesc labirintul prin contribuţiile răspunsurilor tale, doar, doar or mai prinde în mreajă pe alţii, cu speranţa că doar aşa, prin prozeliţi, se vor mântui şi ei? Este oare aici Duhul lui Hristos şi devenirea întru deplina libertate a inimii? Într-adevăr, vădea o viaţă în care minunile erau prezente. Dar prima dintre ele era ce devenise el însuşi, prin lucrarea sculpturală a Duhului celui Sfânt, neînduplecat fiind cu mizeria lăuntrică pe care o vâna zi şi noapte, cu dor de desăvărşire, şi de care se lepăda clipă de clipă. Astfel că întâmplările minunate erau doar semnele punctuale ale unei vieţi de excepţie.

(Pr. Răzvan Andrei Ionescu, Părintele Proclu, așa cum l-am cunoscut, Editura Doxologia şi Editura Apostolia, Iaşi, 2017, pp. 11-12)

De la același autor

Ultimele din categorie