Iubirea lui Hristos pentru noi, așa cum suntem, este șansa noastră

Cuvinte duhovnicești

Iubirea lui Hristos pentru noi, așa cum suntem, este șansa noastră

    • femeie în fața icoanei Mântuitorului Hristos
      Iubirea lui Hristos pentru noi, așa cum suntem, este șansa noastră / Foto: Ștefan Cojocariu

      Iubirea lui Hristos pentru noi, așa cum suntem, este șansa noastră / Foto: Ștefan Cojocariu

Iubirea aceasta de oameni, așa cum sunt, care n-a avut niciodată vreo urmă de cădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă și pe care Se țintuiește cu fiecare din răutățile din fiecare zi, până la sfârșitul lumii.

Răbdarea răului, primirea umilinței la care te supune lumea aceasta, au cea mai mare putere asupra răului. Chip desăvârșit de umilință ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul și slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit necredinței lui Iuda, ci a primit toate vânzările lui. A primit să treacă prin cea din urmă umilire pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, știa ce putere are umilința, răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununi de spini, piroanele și răstignirea pe Cruce, iar peste suflet ‒ hulirea celor fărădelege. Toate acestea însă nu erau crucea cea mai grea.

Pe aceasta o avea la spate. Dar avea Iisus o cruce mai grea, pe care era răstignit cu fața: era neasemănata durere a milei Sale față de oameni. Crucea aceasta n-o simte decât omul care nu se mai smintește de om, ci, înțelegându-l, nesfârșit îl iartă și îi stinge veninul cu roua cerului din sufletul său.

Oamenii aceștia, care boleau de răi ce erau și care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliție a veninului sufletesc contra lui Iisus. Otrăviți de răutate, ei reprezintă culmea invidiei omenești contra sublimului, contra lui Iisus. Căci, de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei săraci și oropsiți, cei dintâi chemați la mântuire.

Flămânzii erau hrăniți, Hrănitorul era dușmănit; morții erau înviați și invidioșii mureau de ciudă; demonii erau alungați, iar Celui ce poruncea demonilor să iasă, oamenii Îi întindeau curse; leproșii erau curățiți, șchiopii umblau, surzii auzeau, orbii vedeau, iar Binefăcătorul era prigonit; în cele din urmă, L-au osândit la moarte pe Dătătorul Vieții, au bătut cu biciul pe Izbăvitorul oamenilor și au condamnat la moarte pe Judecătorul lumii. Dar Iisus și pentru aceștia S-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, așa cum sunt, care n-a avut niciodată vreo urmă de cădere, I-a pricinuit lui Iisus o cruce neasemănat mai grea, pe care o poartă și pe care Se țintuiește cu fiecare din răutățile din fiecare zi, până la sfârșitul lumii.

Și noi suntem printre iudeii care-L pironeau pe Cruce ‒ fiecare în veacul nostru, pentru că Iisus e în toate veacurile. Ar trebui să-I urmăm lui Iisus toată calea pământească, măcar tot așa pe cât ne zoresc foamea și setea după cele pieritoare. Modelul, desăvârșirea lui Iisus, în ascultare și în lepădare de sine pentru iubirea de oameni, a ridicat între creștini șirul fără de număr de cuvioși și buni biruitori mucenici, care, pentru dragostea Lui, erau fericiți și sufereau și ei chinuri înfricoșate de la necredincioșii vremurilor lor.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 88-90)