„Pentru mine, Sfânta Liturghie este rugăciune, este cea mai importantă rugăciune”

Atunci când îl între­bai dacă a doua zi se va săvârși Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleași cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”. După ce se trezea, se spăla, se pieptăna și cu pași hotărâți se îndrepta în tăcere către biserică și mergând în fața ușilor împă­rătești, se închina pentru Sfânta Liturghie.

Starețul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl între­bai dacă a doua zi se va săvârși Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleași cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”. După ce se trezea, se spăla, se pieptăna și cu pași hotărâți se îndrepta în tăcere către biserică și mergând în fața ușilor împă­rătești, se închina pentru Sfânta Liturghie. Îmbrăcat cu rasa și camilafca, înconjurat de cele cinci mici flăcări albastre ale candelelor, ca de cinci stele de pe cer, părea străveziu în semi-întunericul bisericii. La un mo­ment dat suna clopoțelul, ca noi să pomenim pomel­nicele. Avea o mulțime de nume de la diferiți creștini, care îl ajutaseră mai mult sau mai puțin, și pe care-i pomenea de ani de zile.

De multe ori pomeneam alături de el în Sfântul Altar. Îmbrăcat în alb – în toți acești ani a avut un sin­gur veșmânt alb –, cu barba și părul complet albe, stătea cu privirea scânteietoare pironită pe pomelnicul viilor și morților, care era agățat la Sfânta Proscomidie. În fața lui stătea acoperit Sfântul Potir, precum și Sfân­tul Disc, pe care Starețul scotea părticelele pentru sufletele viilor și morților. Puțin mai departe se afla un sfeșnic cu untdelemn, care își revărsa lumina lui slabă pe pomelnice, pe Sfintele Acoperâminte, pe veșmin­tele albe și pe chipul de o frumusețe deosebită, tran­dafiriu și luminos al Starețului, care părea a fi dintr-o icoană bizantină. Capul descoperit și pleșuv al Bătrâ­nului împrăștia lumină și har.

Termina pomenitul și dădea binecuvântarea pentru ceasurile trei și șase. Apoi terminând de cădit, rostea cu glas mare: „Binecuvântată este Împărăția...”. Era un slujitor cuvios, atent, cu mișcări hotărâte, sigure și lente. Aveai sentimentul că venea dintr-un trecut înde­părtat, plin de sfințenie, și își continua călătoria către un viitor nesfârșit.

Vocea lui vibrantă, înceată, dulce, venind parcă de undeva de departe, din străfundurile unui suflet ima­terial, era o mărturie a prezenței cuvântului lui Dum­nezeu. În tinerețea lui a învățat de la bătrânul Iosif cum trebuie să cânte la Sfânta Liturghie. Bătrânul Iosif nu lăsa pe nimeni altul să săvârșească Sfânta Liturghie la chilia sa, pentru că se bucura atât de mult de atmos­fera care se crea atunci când slujea Părintele Efrem încât spunea: „Nu cred să se săvârșească Sfânta Liturghie în alt loc din Sfântul Munte mai bine decât aici”. Fiind cu desăvârșire concentrat asupra celor săvârșite, nu a făcut nici cea mai mică greșeală în atâția ani cât l-am urmărit. Iar atunci când slujeam Sfânta Liturghie, adesea printr-o ridicare bruscă a privirii, ne atrăgea atenția asupra a ceva ce trebuia îndreptat, niciodată nu vorbea și nu se preocupa de rânduielile tipiconale ale Sfintei Liturghii. „Liturghisitorul trebuie să se pă­zească de eventualele pricini de tulburare.”

Starețul spunea: „Pentru mine, Sfânta Liturghie este rugăciune, este cea mai importantă rugăciune”. Dar se abținea să-și exteriorizeze zdrobirea inimii pentru a nu fi auzit. Iar faptul de a-și ascunde umilința era o lege de netrecut pentru el. În situații rare, când nu se putea ascunde deoarece îl năpădeau lacrimile, tăcea puțin. Atunci când liturghisea, harul rugăciunii îi încălzea trupul. Chipul i se îmbujora ca și cum ar fi muncit din greu și adeseori transpira. Vara, întotdeauna se schim­ba după Sfânta Liturghie. Iarna, cum să îndrăznim să rotim butonul de la soba cu motorină dincolo de gradația 1? Noi tremuram de frig, iar el se încălzea. Cauza am înțeles-o mai târziu. Când a încetat să mai slujească, ne cerea să reglăm butonul pentru căldură al sobei la o termperatură mai mare.

Odată, după ce a făcut apolisul, a ridicat privirea, care de obicei era îndreptată în jos.

– De ce mă privești? l-a întrebat pe fratele care îl ajuta la strană.

– Iată, așa, i-a răspuns acela sec.

Dar de fapt încercase să se sature, să soarbă cu lăcomie acel chip înfloritor, plin de frumusețe și de harul lui Dumnezeu, plin de o dulce strălucire și desă­vârșită curăție, acel chip care în primii ani, înainte de a fi pecetluit de bătrânețe, te pătrundea cu o privire ca de vultur până la cele mai dinlăuntru ale sufletului. Mulți credeau că este vorba de o radiografie duhovni­cească. Însă nu! Privirea de vultur provenea dintr-o inimă de miel, simplă și fără de viclenie.

La sfârșitul Sfintei Liturghii era necesară coliva pen­tru trisaghion. Dacă dădeai un pomelnic, mai întâi ce­rea numele morților, spunând: „Noi, cei vii, mai putem face ceva pentru noi înșine, însă cei adormiți așteaptă ajutor de la noi”.

(Ieromonahul Iosif AghioritulStarețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 131-134)

De la același autor

Ultimele din categorie