Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte foarte poetic despre facerea omului, ca despre o împreunare a lumilor de sus cu cele de jos, zidite mai înainte de Dumnezeu. Întâi:

„El a dat fiinţă lumii cugetătoare [adică lumii făpturilor inteligibile, lumii îngereşti], pe cât pot eu să gândesc aceste lucruri şi să socotesc cele măreţe cu vorbirea mea cea săracă. Apoi, după ce întâia Zidire a fost pusă în bună rânduială, El zămisleşte o a doua lume, materialnică şi văzută – întregul tocmirii pământului, cerului şi al celor aflate la mijloc între ele; zidire cu-adevărat minunată, când privim la încântătoarea formă a fiecărei părţi, dar încă şi mai vrednică de minunare, când socotim armonia şi conglăsuirea întregului, felul cum fiecare parte se îmbină cu toate celelalte în desăvârşită rânduială... Iar aceasta, pentru ca El să arate că poate să cheme întru fiinţare nu numai firea cea înrudită Sieşi [adică lumea nevăzută, îngerească], ci şi pe cea cu totul străină Lui. Căci înrudite Dumnezeirii sunt firile cugetătoare, care numai cu mintea se pot înţelege; dar toate cele despre care simţirile pot lua cunoştinţă îi sunt desăvârşit străine; iar, dintre acestea, cele mai îndepărtate de El sunt cele cu totul lipsite de suflet şi putinţa mişcării. 

Deci, mintea şi simţirea, osebite astfel una de cealaltă, au rămas între hotarele lor, purtând în sineşi măreţia Cuvântului Ziditor, tăcute lăudătoare şi înfiorate vestitoare ale puternicei Sale lucrări. Ci încă nu se făcuse vreo îmbinare a celor două, nici vreo amestecare a celor potrivnice, semne ale unei mai mari înţelepciuni şi dărnicii în zidirea firilor, nici se făcuse cunoscut până acum întregul belşug al bunătăţii. Acum Cuvântul Ziditor, hotărând să le dezvăluie şi să alcătuiască o singură fiinţă însufleţită din amândouă – vreau să zic din zidirea nevăzută şi cea văzută – făureşte Omul; şi luând un trup din materia ce se afla de mai înainte, şi punând în el un Suflu luat din Sine (despre care Cuvântul ştia că este un suflet raţional şi chip al lui Dumnezeu), ca pe un fel de o a doua lume, măreţ în micime, l-a aşezat pe pământ, înger nou, slujitor îmbinându-le pe amândouă, deplin cunoscător al zidirii văzute, dar numai în parte al celei cugetătoare; împărat al tuturor celor de pe pământ, dar supus al împărăţiei celei de sus; pământesc şi ceresc; vremelnic, şi totuşi nemuritor; văzut, şi totuşi cugetător; la jumătatea drumului între măreţie şi nimicnicie, împreunând într-o persoană duhul şi trupul; duh, pentru bunătăţile revărsate asupra lui, trup, din pricina culmii la care fusese înălţat; unul, ca să poată să urmeze a vieţui şi a-l slăvi pe binefăcătorul său, celălalt, ca să poată suferi, şi prin suferinţă să i se aducă aminte şi să se îndrepteze, dacă cumva s-ar mândri întru măreţia sa; fiinţă vie, cercat aici şi mutat apoi altundeva; şi, spre a întregi taina, îndumnezeit prin atragerea sa către Dumnezeu.”

(Ieromonahul Serafim Rose, Cartea facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, Ed. a 2-a, rev., Editura Sophia, București, 2011, pp. 96-97)