Mândria este întunecatul hău cel fără de fund în care s-a avântat omul în căderea lui. Înclinând spre ea de bunăvoie, el a orbit duhovniceşte şi s-a făcut neputincios a-i recunoaşte prezenţa în mişcările inimii şi minţii. Numai Lumina cea nefăcută, prin pogorârea sa peste noi, din credinţa în Dumnezeirea lui Iisus Hristos, face cu putinţă a zări esenţa metafizică a mândriei. Harului Duhului Sfânt luminează inima omului iar el descoperă înlăuntrul său prezenţa unei tumori maligne care îi aduce moartea. Celui ce a trăit experienţa iubirii Dumnezeieşti, în chip firesc îi este îngreţoşător mirosul specific, otrăvitor, cu care este îmbibată patima mândriei. Despărţindu-l de Dumnezeu, mândria face ca omul să se închidă în propriul cerc. Cel mândru, oricât de dăruit ar fi din punct de vedere intelectual, pururea şi pentru totdeauna va petrece în afara iubirii atot-îmbrăţişătoare a lui Hristos. Îmbătat în Rai de îndulcirea otrăvii autoîndumnezeirii luciferice, omul a înnebunit şi s-a făcut prizonierul iadului. Întors întru sine însuşi ca şi către un centru, el mai curând sau mai târziu se va izbi de chinuitoarea pustietate: cea dintru care fusese chemat de către Făcătorul în această viaţă. Întorcându-se în afara sa, spre a afla compensaţie în lumea înconjurătoare, el se face jertfa a toată pervertirea, devine capabil de orice nelegiuire.

(Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, pp. 36-37)