Tradiția stă, deci, sub semnul întregului tezaur de norme, risipit în toate scrierile Părinților și în tradiția orală, și în viața de obște și, mai ales, sub semnul duhovnicului. Atâta vreme cât vor mai fi duhovnici, tradiția va trăi. Ei se vor ocupa mereu de rânduiala interioară, cea care contează, și mult mai puțin de cea exterioară și care merge și singură, după ce și-a intrat în ritm și trăiește din moștenirile înaintașilor.

Și Mântuitorul S-a oprit cu precădere la partea Mariei. A Martei merge oricum. Trăim, muncim, ne hrănim; cealaltă se ocupă cu partea de surplus. N-am putea face însă din Marta simbolul vieții active, și din Maria al vieții contemplative, cum a făcut, cel dintâi, Origen. Una fără alta nu se poate. Și mai ales nu se poate Maria fără Marta! O Martă e întotdeauna necesară Mariei. Marta poate trăi și singură. E drept că partea Martei e mai simplă. A Mariei e mai pretențioasă, mai subtilă, am zice într-un termen modern, mai de finețe și de nuanțe.

Lucrarea Martei e una, a Mariei alta. La aceasta de a doua se referă Sfinții Părinți însă, cu precădere, tocmai pentru că e mai complicată. „Pune îndată rânduială în lucrarea ta”, îndeamnă Sfântul Isaac Sirul, dar e evident că aici nu e vorba de „Regula” în sens basilian sau apusean.

(Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Pronostic, București, 1995, pp. 70-71)