Din acest punct de vedere, în condițiile unei asemenea aprecieri a purtării omului, oare este posibilă, oare este admisibilă și oportună vreo mândrie și părere de sine? Dimpotrivă, simță­mântul adâncii smerenii, cea mai modestă părere cu putință despre sine, despre propriile calități, merite și forțe, conștiința permanentă a propri­ei nevrednicii și a micimii succeselor înregistra­te în viața duhovnicească – iată ce apare firesc în om, iată ce-l caracterizează pe creștinul adevărat și arată în el adevăratul gust duhovnicesc și lar­gul orizont al înțelegerii lui cu privire la desăvâr­șirea morală. El se uită nu cât a străbătut deja din drum, ci cât i-a mai rămas înainte. Iar înainte este muntele Domnului, muntele suișurilor duhovni­cești până la Cer, înainte este imaginea desăvâr­șirii lui Dumnezeu Însuși, cu Care creștinul este dator să semene. La vederea acestei imagini ne­sfârșit de înalte nu simți, oare, că ești nesfârșit de mic? Însă tu te compari cu alții, cu oameni ase­menea ție... Oare firul de nisip și stânca enormă sunt, oare, atât de diferite în însemnătate când le compari cu globul pământesc? Oare poți măcar să le localizezi pe harta Pământului?

Ai daruri și merite... Și ești gata să le admiri? Este semnul sigur că, de fapt, nici nu ai asemenea merite. Meritele sunt parfumuri, observă Sfântul Teofan Zăvorâtul; cine e parfumat, nu bagă de seamă aroma. Chiar și în viața corpului găsim ceva asemănător. Eu vorbesc acum, iar voi ascul­tați – or, între timp în fiecare din voi au loc ce­le mai importante procese din corp: sângele cir­culă, creierul, nervii, mușchii sunt activi, are loc perceperea luminii și a sunetului, se desfășoară tainica asimilare a mâncării de către organism și transformarea ei în sânge, în grăsime, în mușchi și în alte țesuturi; aerul intră în plămâni și le dă oxigen, sângele se colorează ba într-o culoare, ba în alta... Toate procesele acestea sunt pentru corp cele mai importante; dacă ar înceta măcar un minut, corpul este amenințat cu moartea. Iar voi nu observați toate lucrurile acestea. Așa este și cu cele mai înalte calități duhovnicești din om. Cine le are, nu le observă.

Să zicem că ai reale calități ale minții, memo­riei, gândirii, imaginației. „Nu pot, zici, să nu le observ”. N-ai decât să le observi și să îți dai sea­ma de ele, însă gândește-te: ce ai? Și cu ce te poți lăuda în cazul acesta? Doar nu poți să-ți schimbi singur nici înălțimea, nici sexul, nici vârsta. Și te lauzi cu lucruri străine, nu cu ale tale. Nu este asta ca și cum cineva ar pretinde glorie și recom­pense pentru faptul că plămânii lui funcționea­ză așa cum trebuie și respiră permanent aerul? Chiar dacă ți-ai îndeplinit toată datoria, ceea ce în fapt e cu neputință, și atunci Domnul îți spu­ne: „când veți face toate cele poruncite vouă: Slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am fă­cut” (Luca 17, 10); Faptul că vezi un sfârșit al dato­riei și nu ți-o închipui ca fiind nesfârșită, dă deja mărturie despre grosolănia ta duhovnicească. Iar dacă te vei lăsa pradă părerii de sine, vei fi o completă nulitate morală. (Pr. Ioan Vostorgov)

(Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 44-46)