Toți cei ce, savanți ori oameni de rând, se mulțumesc a primi drept răspuns la marile întrebări pe care și le pune omul despre rostul lui în lume, despre univers și viață, despre suferință și nedreptate fraze ca: universul a fost dintotdeauna și va fi mereu, viața e un fenomen natural, întâmplarea a creat totul, gândirea e forma superioară a conștiinței omenești, dovedesc că sunt tare puțin exigenți. Asemenea răspunsuri sunt simple stereotipii simpliste și-și au echivalentul în: când vorbești cu mine să taci din gură.

Dimpotrivă, nimic nu e firesc și totul e de mirare și minunat. Evoluția e o taină și o minune. Întrebările pe care și le pune conștiința sunt o taină. Natura și legile ei implacabile sunt o minune. Din toate părțile enigmele ne împresoară și tabără asupră-ne, neîntrerupt și mai persistent decât razele cosmice. Și nici măcar indiferența nu poate constitui până la urmă un câmp magnetic care să ne apere de ele, așa cum întinsul câmp magnetic al pămîntului amortizează oarecum șocul mezonilor. Angoasa (ori exaltarea) până la urmă tot scutură orice suflet, fie și cel mai obtuz: îi scutură în celula din închisoare, pe patul de suferință, în clipa morții ori din senin, pe stradă, pe drum drept.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 251)