Ca Nume propriu al Său, Numele Iisus e ontologic legat de El. Pentru noi, el este puntea dintre noi înşine şi El. E canalul prin care puterea dumnezeiască vine la noi. Purcezând de la Cel Preasfânt, este sfânt şi suntem sfinţiţi prin invocarea lui. Cu acest Nume şi prin acest Nume, rugăciunea noastră dobândeşte o anume formă sau semnificaţie obiectivă: ne uneşte cu Dumnezeu. În el, în acest Nume, Dumnezeu e prezent ca într-un vas plin de mireasmă. Prin el Dumnezeu devine imanent în chip perceptibil în lume. Ca entitate spirituală, el purcede din Fiinţa Dumnezeirii şi e dumnezeiesc prin el însuşi. Ca Lucrare a lui Dumnezeu, Numele transcende energiile cosmice. Emanând din sfera divină veşnică, el nu este o născocire a minţii omeneşti, deşi omul a născocit un cuvânt pentru el. E un dar prea scump făcut nouă de Sus, mai presus de lume în slava sa mai presus de fire.

Atunci când ne rugăm conştienţi de toate acestea, rugăciunea noastră devine chemătoare şi, în acelaşi timp, un act triumfător. În vechime ni s-a dat porunca de a nu lua Numele lui Dumnezeu în deşert. Acum, că toate Numele Dumnezeieşti ni s-au descoperit în semnificaţia lor mai profundă - cu neputinţă înainte de venirea lui Hristos - ar trebui să tremurăm, ca mulţi dintre asceţii printre care am avut prilejul să trăiesc, atunci când rostim acest Sfânt Nume. O chemare vrednică a acestui Nume umple întreaga fiinţă de prezenţa lui Dumnezeu; poartă mintea pe alte tărâmuri; împărtăşeşte o putere deosebită şi o viaţă nouă. Lumina Dumnezeiască despre care nu este uşor să vorbim, vine o dată cu acest Nume.

Ştim că nu numai Numele lui Iisus, dar şi toate celelalte Nume ne sunt dezvăluite de Dumnezeu şi sunt legate de El. Am învăţat aceasta datorită Fiului Cel Unul-Născut Care ne-a poruncit să cerem totul prin Numele Său, în Numele Său. Ştim că în Biserica noastră toate Sfintele Taine sunt săvârşite prin chemarea Numelui lui Dumnezeu, întâi de toate al Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Întregul nostru cult divin e întemeiat pe invocarea Numelor lui Dumnezeu. Nu atribuim o putere magică cuvintelor ca atare; dar atunci când ele sunt rostite ca o adevărată mărturisire de credinţă şi într-o stare de frică de Dumnezeu, de evlavie şi iubire, atunci îl avem cu siguranţă pe Dumnezeu în noi împreună cu Numele Sale.

(Arhim. Sofronie Saharov, Rugăciunea – experiența Vieții Veșnice, Editura Deisis, p. 127-129)