Păcatul e despărțirea de Dumnezeu

Oare cum am putut și mai putem încă răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre, trăind într-o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma fărădelegilor noastre?!

Păcatul sfârșește cu despărțirea întru totul de Dumnezeu, și fiindcă Domnul este fericirea inimii noastre, despărțirea de Dumnezeu înseamnă lipsirea de această fericire, chinul cel veșnic. Însă dacă păcatul este un rău atât de cumplit în esența sa și atât de ucigător prin urmări, de ce păcătuim cu atâta ușurătate? Cum am ajuns, oare, să ne împrietenim în cel mai apropiat chip cu putință cu propriile noastre păcate?

Cum am ajuns, oare, să ne obișnuim cu ele în așa măsură, încât astăzi, mulți, dacă nu aproape toți, socotesc păcatul ca fiind ceva de neocolit în viață? Oare cum am putut și mai putem încă răbda murdăria, praful și păienjenii din cămările inimilor noastre, trăind într-o oarbă nepăsare, în această neorânduială, în miasma fărădelegilor noastre?!

Toate acestea sunt cu totul de neînțeles, însă adevărate. Nesimțitori, orbiți duhovnicește, toți am devenit nepăsători la strigătele cugetului nostru și la grija față de propria mântuire.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 82)

De la același autor

Ultimele din categorie