Foarte mulți oameni, datorită unor mari necazuri pe care le au în viață și lipsei de experiență și practică bisericească, cad în necredință sau, mai mult, unii chiar ajung la sinucidere.

Pentru o persoană care nu crede în existența lui Dumnezeu, viața nu are sens. Este foarte greu când cineva excelează în această atitudine de respingere a bunătății divine.

Sunt momente și momente în viață. Ispita satanei îi împinge pe unii să nu mai creadă în Dumnezeu. Bine ar fi să se întoarcă, să-i lumineze Dumnezeu și să-și observe păcatul. Bunul Dumnezeu, în orice moment, ca un părinte așteaptă să ne întoarcem și să-I recunoaștem paternitatea. Cei care îmbătrânesc în necredință sunt de compătimit. Credința este un reazem, un sprijin, o speranță, un ajutor efectiv pe care-l simți doar dacă nu-i alterată simțirea, este un sens al vieții noastre pământești. Ce rost ar mai avea viața noastră, ce rost ar mai avea rațiunea noastră care ne face să fim stăpânitori ai acestei lumi dacă nu credem în Dumnezeu?!

Necredința în Dumnezeu este o autoîntunecare, o autoîndobitocire. Animalul nu are minte, însă omul o are și nu o valorifică cum spune psalmistul David: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput și s-a alăturat dobitoacelor celor fără minte” (Psalmul 48, 12). Aceasta este dorința lui, să se asemene animalelor celor care nu au minte.

Toată viața trebuie să luptăm cu gândul ce ne vine referitor la necredința în Dumnezeu și să-l alungăm. La acest păcat al necredinței ajung cei ce nu au o educație religioasă din copilărie, cei care nu au un exemplu de credință în familie (părinți necredincioși sau indiferenți), cei care nu au nicio tangență cu Tainele Bisericii etc.

(Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înțelesul tuturor, Mănăstirea Lainici – Gorj, 1998, Editura Albedo, pp. 61-62)