Până unde merge dăruirea de sine a preotului sau a medicului?

Cred că în decursul vieţii trebuie să ne ţinem de o anumită regulă, şi anume că unicul timp de care dispu­nem este momentul prezent.

Părintele Serghei Hackel: Pentru încheiere, încă o întrebare în cu totul altă ordine de idei. Un om se află în agonie, fiind terorizat din raţiuni evidente. Ori preotul poate şi el la rândul lui să simtă teamă, mai cu seamă dacă e tânăr şi dacă nu a mai trăit o asemenea experienţă care tocmai îi stă înainte. Cum trebuie el să se comporte, cum să se stăpânească, unde să găsească un sprijin? La urma urmei, şi el tremură, ştiind că timpul presează, că momentul e teribil de grav, atât în viaţa muribundu­lui, cât şi în viaţa lui ca preot.

Mitropolitul Antonie: Cred că în decursul vieţii trebuie să ne ţinem de o anumită regulă, şi anume că unicul timp de care dispu­nem este momentul prezent. Nu trebuie să contezi pe faptul că poţi să mai faci ceva în momentul următor. Fie că are experienţă sau nu, preotul trebuie să ştie că în acel moment el se găseşte în veşni­cie, acolo unde timpul nu se scurge ca pe pământ şi deci, fără a ţine seama de această scurgere a timpului, să facă tot ce este necesar. Putem pronunţa un singur cuvânt şi salva astfel un om, sau putem alcătui un întreg discurs care să-l lase complet indiferent. Mi-ai pus o serie de întrebări în legătură cu preotul şi cu ne­cesitatea lui de a se putea controla, de a-şi domina sentimentele. Dacă va căuta spre sine, el nu va mai avea timp să se ocupe de aproapele său. Iată de ce, atunci când avem de-a face cu un eveniment tragic, trebuie pur şi simplu să ne spu­nem: „Mă voi gândi la mine mai târziu. Voi analiza cu de-amănuntul tot ceea ce simt doar atunci când nu voi mai fi de folos acestei persoane”.

Iată un exemplu de alt ordin.

Când un medic chirurg operează un bol­nav sau un rănit, nu are timp să se gân­dească la el însuşi. Trebuie să se uite pe sine şi să se abandoneze în întregime lucrului său. A uita de sine, chiar în condi­ţiile unui bombardament, înseamnă a-ți spune: „De voi fi ucis sau nu, asta nu mă priveşte. Acum sunt ocupat cu acest om...”. În acest sens trebuie să ne for­măm. Bineînţeles, acest lucru nu ne va reuşi întotdeauna. Sunt momente când te gândeşti la tine însuţi, şi atunci îţi poţi spune: „Piei de aici nălucă, pleacă de la mine. Mă împiedici să-mi fac lucrul meu”. Acest lucru trebuie învăţat. Tână­rul chirurg se găseşte în aceeaşi situaţie.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 69-71)

De la același autor

Ultimele din categorie