Adevăratul creștin se uită nu cât a străbătut deja din drum, ci cât i-a mai rămas înainte

Fariseul ajunsese la o stare morală cumplită, ca­re a pus capăt vieţii lui duhovniceşti şi a însem­nat moartea lui duhovnicească. El va face şi de acum înainte aceleaşi fapte ale evlaviei aparente, însă şi de acum înainte acestea, întemeindu-se pe mândrie şi pe părerea de sine, vor fi lipsite de valoare morală.

Astăzi, prin farisei, ne-a fost dat un avertis­ment cu privire la un vrăjmaș cumplit al dez­voltării morale și al întregii vieți duhovnicești a omului; vrăjmașul acesta este părerea de sine. Cu cât aceasta este mai sinceră, ca să zic așa, alt­fel spus cu cât crede omul mai mult în calitățile și în meritele sale, cu atât este mai primejdioasă și pierzătoare. Pentru tinerii vremii noastre, care suferă tocmai de părere de sine și mărire de sine, care se consideră sarea pământului, floarea inte­lectualității, înnoitori și îndrumători ai vieții, și pe care părerea de sine îi face intoleranți față de toți cei ce nu-s de acord cu ei, este foarte folositor să se gândească adânc la această cumplită boală a duhului. Pentru că în trup cea mai primejdioa­să boală este cea de care omul nu-și dă seama și pe care n-o observă, și de aceea nu ia niciun fel de măsuri împotriva ei...

Parabola despre vameș și fariseu ne zugrăveș­te părerea de sine într-o formă vie, concretă. As­cultați cum se laudă fariseul înaintea lui Dumne­zeu: „Nu sunt ca ceilalți oameni!”. Minte? Se preface? Foarte puțin probabil. Fiindcă nu poți să crezi că-L poți înșela pe Dumnezeu. Nu. După cât se ve­de, el era sincer convins că este lipsit de păcat și ireproșabil. El își enumeră virtuțile cu deliciu. „Postesc... dau zeciuială...”. Și, cred eu, nici aici nu minte; este foarte posibil și foarte probabil ca el să fi și postit de două ori pe săptămână, să fi și plătit zeciuiala pentru venitul său.

Și totuși, el a plecat acasă osândit după rugă­ciune. Pentru ce a primit o asemenea sentință? Pentru ce a fost osândit? Ce rău a făcut fariseul?

Bineînțeles, el nu a săvârșit o încălcare a Legii, însă morala nu este o înșiruire, o listă de fapte, ci mai întâi și mai întâi este un domeniu duhov­nicesc al dispozițiilor sufletești, al simțămintelor și al gândurilor din care vin dorințele și decurg faptele. În aceste condiții, aceeași faptă capătă diferite nuanțe, are diferite valori. La Liturghie, în Sfântul Potir, pe Sfânta Masă, pâinea și vinul sunt cea mai mare taină; acasă, la masă, pâinea și vinul sunt simplă mâncare. Operația sângeroasă și chinuitoare pe care o face doctorul asupra bolnavului atrage stimă și recunoștință; fapta sân­geroasă a tâlharului, cu toate că și acela tot cuțit a avut în mână și a rănit aceleași părți ale trupu­lui, atrage blestem. Și faptele evlaviei au însem­nătate, sunt sau nu recunoscute ca atare, în func­ție de starea duhovnicească din care provin. Iar fariseul ajunsese la o stare morală cumplită, ca­re a pus capăt vieții lui duhovnicești și a însem­nat moartea lui duhovnicească. El va face și de acum înainte aceleași fapte ale evlaviei aparente, însă și de acum înainte acestea, întemeindu-se pe mândrie și pe părerea de sine, vor fi lipsite de valoare morală.

Închipuiți-vă un om care nu este doar sătul, ci chiar îmbuibat: va vrea să mănânce, oare? Închipuiți-vă un om care a băut apă până la saț: va vrea să bea, oare? Însuși gândul la mâncare îi fa­ce silă celui îmbuibat; până și o singură înghiți­tură de apă îi face silă celui care nu simte absolut deloc sete. Aplicați ceea ce am spus acum la do­meniul duhovnicesc. Iată un om care se admiră singur, care este convins că este ireproșabil, că în el nu se găsește niciun neajuns, că a îndeplinit cu multă prisosință toate datoriile care au fost puse asupra lui: fariseul trebuia să postească o dată pe an, iar el făcea aceasta de două ori pe săptămână; trebuia să dea zeciuială numai din roadele câm­pului, iar el dădea din tot ce agonisea, chiar și din ierburile neînsemnate: din mentă, din chimen și din mărar... Poate un asemenea om să aibă do­rința de a se desăvârși mai departe, năzuința spre chemarea cea mai înaltă? Se înțelege că nu. Mai mult decât atât, însuși gândul că trebuie să devi­nă mai bun reprezintă pentru el, deja, o jignire. 

În fața noastră este imaginea familiară a slu­gii viclene și leneșe, care, primind de la stăpânul său un talant de argint, s-a grăbit să-l ascundă, să-l îngroape în pământ, l-a ținut, nu l-a cheltuit, l-a păstrat până la venirea stăpânului, și în stupi­da sa mulțumire de sine era convins că și-a făcut datoria și a meritat răsplată. Totuși, el a fost osân­dit cu asprime: „Luați-i talantul”, s-a zis despre el, „și dați-l celui ce are zece talanți... Iar pe slu­ga netrebnică aruncați-o în întunericul dinafară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților...”. Iată sentința cuvenită unei asemenea împliniri lipsite de suflet, răutăcioase și mândre a datoriei.

Căci creștinismul este religie a duhului, nu trup, tărâm lăuntric, nu lucrare exterioară – ce­le exterioare vor veni, neapărat, de la sine, atunci când există dispoziția lăuntrică potrivită; căci creștinismul este nesfârșită desăvârșire morală, nu stagnare, așa încât cel care s-a oprit pe calea suișului moral va regresa inevitabil; căci crești­nismul este religie a vieții, nu a morții. Creștinis­mul adevărat și viu este sete necontenită de tot mai mare desăvârșire... Pentru că fericiți sunt cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate: aceștia se vor sătura; pentru că nu este faptă bună care să nu poată fi și mai bună; pentru că nu există o stare morală atât de înaltă încât să nu poate fi și mai înaltă... Pentru că acel ideal al desăvârșirii care e arătat creștinului este un ideal veșnic, ne­mărginit, pururea neajuns: „fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârșit”.

Și din acest punct de vedere, în condițiile unei asemenea aprecieri a purtării omului, oare este posibilă, oare este admisibilă și oportună vreo mândrie și părere de sine? Dimpotrivă, simță­mântul adâncii smerenii, cea mai modestă părere cu putință despre sine, despre propriile calități, merite și forțe, conștiința permanentă a propri­ei nevrednicii și a micimii succeselor înregistra­te în viața duhovnicească – iată ce apare firesc în om, iată ce-l caracterizează pe creștinul adevărat și arată în el adevăratul gust duhovnicesc și lar­gul orizont al înțelegerii lui cu privire la desăvâr­șirea morală. El se uită nu cât a străbătut deja din drum, ci cât i-a mai rămas înainte. Iar înainte este muntele Domnului, muntele suișurilor duhovni­cești până la Cer, înainte este imaginea desăvâr­șirii lui Dumnezeu însuși, cu Care creștinul este dator să semene. La vederea acestei imagini ne­sfârșit de înalte nu simți, oare, că ești nesfârșit de mic? Însă tu te compari cu alții, cu oameni ase­menea ție... Oare firul de nisip și stânca enormă sunt, oare, atât de diferite în însemnătate când le compari cu globul pământesc? Oare poți măcar să le localizezi pe harta Pământului?

Ai daruri și merite... Și ești gata să le admiri? Este semnul sigur că, de fapt, nici nu ai asemenea merite. Meritele sunt parfumuri, observă Sfântul Teofan Zăvorâtul; cine e parfumat, nu bagă de seamă aroma. Chiar și în viața corpului găsim ceva asemănător. Eu vorbesc acum, iar voi ascul­tați - or, între timp în fiecare din voi au loc ce­le mai importante procese din corp: sângele cir­culă, creierul, nervii, mușchii sunt activi, are loc perceperea luminii și a sunetului, se desfășoară tainica asimilare a mâncării de către organism și transformarea ei în sânge, în grăsime, în mușchi și în alte țesuturi; aerul intră în plămâni și le dă oxigen, sângele se colorează ba într-o culoare, ba în alta... Toate procesele acestea sunt pentru corp cele mai importante; dacă ar înceta măcar un mi­nut, corpul este amenințat cu moartea. Iar voi nu observați toate lucrurile acestea. Așa este și cu cele mai înalte calități duhovnicești din om. Cine le are, nu le observă.

Să zicem că ai reale calități ale minții, memo­riei, gândirii, imaginației. „Nu pot, zici, să nu le observ”. N-ai decât să le observi și să îți dai sea­ma de ele, însă gândește-te: ce ai? Și cu ce te poți lăuda în cazul acesta? Doar nu poți să-ți schimbi singur nici înălțimea, nici sexul, nici vârsta. Și te lauzi cu lucruri străine, nu cu ale tale. Nu este asta ca și cum cineva ar pretinde glorie și recom­pense pentru faptul că plămânii lui funcționea­ză așa cum trebuie și respiră permanent aerul? Chiar dacă ți-ai îndeplinit toată datoria, ceea ce în fapt e cu neputință, și atunci Domnul îți spu­ne: când veți face toate cele poruncite vouă: „Slugi ne­trebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am fă­cut” (Luca 17, 10). Faptul că vezi un sfârșit al dato­riei și nu ți-o închipui ca fiind nesfârșită dă deja mărturie despre grosolănia ta duhovnicească. Iar dacă te vei lăsa pradă părerii de sine, vei fi o completă nulitate morală.

Un scriitor genial a făcut următoarea obser­vație cât se poate de nimerită: meritele și talen­tele omului sunt numărătorul lui, pe când amo­rul propriu și părerea de sine, înfumurarea, sunt numitorul. Știți și voi că numărul este cu atât mai mărunt și neînsemnat cu cât numitorul es­te mai mare...

Până acum am vorbit despre părerea de sine în domeniul moral, în raporturile omului cu sine în­suși. În viață ea are loc pe căi și sub forme nenu­mărate și foarte diverse, și peste tot aduce roadă pe potrivă: vătămare și moarte. Elevii îi osândesc cu îngâmfare pe profesori și, considerându-se pregătiți, sunt gata să-i și îndrume; tinerii judecă cu o uimitoare ușurătate, lipsă de jenă și părere de sine despre toate problemele religioase, stata­le, sociale, propun poruncitor planuri și decizii, împart ordine, laude și condamnări în stânga și în dreapta, „rezolvă” cu ușurință orice nedume­riri; scriitorii și activiștii sociali sunt preaplini de convingerea că anume în ei, în vederile și în ju­decățile lor, în sfaturile și în părerile lor se află deplinătatea adevărului, infailibilitatea și desă­vârșirea, iar ceilalți oameni sunt tonți și buni de nimic, vrednici de izgonire și de pedeapsă fiind­că nu sunt de acord cu ei; „oamenii de societate” trăiesc în narcisistică închinare la sine și își închi­puie că nu e nimeni pe lume mai bun și deștept ca ei, că numai ei alcătuiesc opinia publică și că degeaba nu li s-a cerut sfatul atunci când a fost zidită lumea. Toate acestea sunt manifestări ale duhului fariseic al părerii de sine.

Păziți-vă de plămada fariseilor, ne-a prevenit Mântuitorul. Se știe că plămada, pusă în făină chiar în cantitate mică, pătrunde în tot aluatul, îl dospește și-l umflă. Așa și părerea de sine, mân­dria și fățărnicia, această plămadă a fariseilor, pătrunzând în sufletul nostru chiar într-o canti­tate redusă, lucrează cu putere, se răspândește până departe, duc la pierzare tot sufletul, stră­bătând în toate mișcările lui, otrăvind gândurile, simțămintele și hotărârile, iar de aici reflectându-se și în acțiuni.

Din tinerețe trebuie să ne păzim de această plămadă. Din tinerețe trebuie să creștem cu con­știința îndatoririlor, nu drepturilor noastre, și toată viața trebuie să dezvoltăm, în locul amo­rului propriu și mândriei ce ne sunt înnăscute, smerita conștiință a păcătoșeniei, nevredniciei noastre, conștiință care este atât de proprie orto­doxului îmbisericit, și să ne rugăm cu gura și cu duhul folosind minunata și mântuitoarea rugă­ciune a vameșului cu inima înfrântă: „Dumnezeu­le, milostiv fii mie, păcătosului!”.

(Pr. Ioan VostorgovOpere complete, vol. 3. apud Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2010)

De la același autor

Ultimele din categorie