Adevăratul creștin se uită nu cât a străbătut deja din drum, ci cât i-a mai rămas înainte

Fariseul ajunsese la o stare morală cumplită, ca­re a pus capăt vieţii lui duhovniceşti şi a însem­nat moartea lui duhovnicească. El va face şi de acum înainte aceleaşi fapte ale evlaviei aparente, însă şi de acum înainte acestea, întemeindu-se pe mândrie şi pe părerea de sine, vor fi lipsite de valoare morală.

Astăzi, prin farisei, ne-a fost dat un avertis­ment cu privire la un vrăjmaş cumplit al dez­voltării morale şi al întregii vieţi duhovniceşti a omului; vrăjmaşul acesta este părerea de sine. Cu cât aceasta este mai sinceră, ca să zic aşa, alt­fel spus cu cât crede omul mai mult în calităţile şi în meritele sale, cu atât este mai primejdioasă şi pierzătoare. Pentru tinerii vremii noastre, care suferă tocmai de părere de sine şi mărire de sine, care se consideră sarea pământului, floarea inte­lectualităţii, înnoitori şi îndrumători ai vieţii, şi pe care părerea de sine îi face intoleranţi faţă de toţi cei ce nu-s de acord cu ei, este foarte folositor să se gândească adânc la această cumplită boală a duhului. Pentru că în trup cea mai primejdioa­să boală este cea de care omul nu-şi dă seama şi pe care n-o observă, şi de aceea nu ia nici un fel de măsuri împotriva ei...

Parabola despre vameş şi fariseu ne zugrăveş­te părerea de sine într-o formă vie, concretă. As­cultaţi cum se laudă fariseul înaintea lui Dumne­zeu: „Nu sunt ca ceilalţi oameni!”. Minte? Se preface? Foarte puţin probabil. Fiindcă nu poţi să crezi că-L poţi înşela pe Dumnezeu. Nu. După cât se ve­de, el era sincer convins că este lipsit de păcat şi ireproşabil. El îşi enumeră virtuţile cu deliciu. „Postesc... dau zeciuială...”. Şi, cred eu, nici aici nu minte; este foarte posibil şi foarte probabil ca el să fi şi postit de două ori pe săptămână, să fi şi plătit zeciuiala pentru venitul său.

Şi totuşi, el a plecat acasă osândit după rugă­ciune. Pentru ce a primit o asemenea sentinţă? Pentru ce a fost osândit? Ce rău a făcut fariseul?

Bineînţeles, el nu a săvârşit o încălcare a Legii, însă morala nu este o înşiruire, o listă de fapte, ci mai întâi şi mai întâi este un domeniu duhov­nicesc al dispoziţiilor sufleteşti, al simţămintelor şi al gândurilor din care vin dorinţele şi decurg faptele. În aceste condiţii, aceeaşi faptă capătă diferite nuanţe, are diferite valori. La Liturghie, în Sfântul Potir, pe Sfânta Masă, pâinea şi vinul sunt cea mai mare taină; acasă, la masă, pâinea şi vinul sunt simplă mâncare. Operaţia sângeroasă şi chinuitoare pe care o face doctorul asupra bolnavului atrage stimă şi recunoştinţă; fapta sân­geroasă a tâlharului, cu toate că şi acela tot cuţit a avut în mână şi a rănit aceleaşi părţi ale trupu­lui, atrage blestem. Şi faptele evlaviei au însem­nătate, sunt sau nu recunoscute ca atare, în func­ţie de starea duhovnicească din care provin. Iar fariseul ajunsese la o stare morală cumplită, ca­re a pus capăt vieţii lui duhovniceşti şi a însem­nat moartea lui duhovnicească. El va face şi de acum înainte aceleaşi fapte ale evlaviei aparente, însă şi de acum înainte acestea, întemeindu-se pe mândrie şi pe părerea de sine, vor fi lipsite de valoare morală.

Închipuiţi-vă un om care nu este doar sătul, ci chiar îmbuibat: va vrea să mănânce, oare? Închipuiţi-vă un om care a băut apă până la saţ: va vrea să bea, oare? Însuşi gândul la mâncare îi fa­ce silă celui îmbuibat; până şi o singură înghiţi­tură de apă îi face silă celui care nu simte absolut deloc sete. Aplicaţi ceea ce am spus acum la do­meniul duhovnicesc. Iată un om care se admiră singur, care este convins că este ireproşabil, că în el nu se găseşte niciun neajuns, că a îndeplinit cu multă prisosinţă toate datoriile care au fost puse asupra lui: fariseul trebuia să postească o dată pe an, iar el făcea aceasta de două ori pe săptămână; trebuia să dea zeciuială numai din roadele câm­pului, iar el dădea din tot ce agonisea, chiar şi din ierburile neînsemnate: din mentă, din chimen şi din mărar... Poate un asemenea om să aibă do­rinţa de a se desăvârşi mai departe, năzuinţa spre chemarea cea mai înaltă? Se înţelege că nu. Mai mult decât atât, însuşi gândul că trebuie să devi­nă mai bun reprezintă pentru el, deja, o jignire. 

În faţa noastră este imaginea familiară a slu­gii viclene şi leneşe, care, primind de la stăpânul său un talant de argint, s-a grăbit să-l ascundă, să-l îngroape în pământ, l-a ţinut, nu l-a cheltuit, l-a păstrat până la venirea stăpânului, şi în stupi­da sa mulţumire de sine era convins că şi-a făcut datoria şi a meritat răsplată. Totuşi, el a fost osân­dit cu asprime: „Luaţi-i talantul”, s-a zis despre el, „şi daţi-l celui ce are zece talanţi... Iar pe slu­ga netrebnică aruncaţi-o în întunericul dinafară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor...”. Iată sentinţa cuvenită unei asemenea împliniri lipsite de suflet, răutăcioase şi mândre a datoriei.

Căci creştinismul este religie a duhului, nu trup, tărâm lăuntric, nu lucrare exterioară – ce­le exterioare vor veni, neapărat, de la sine, atunci când există dispoziţia lăuntrică potrivită; căci creştinismul este nesfârşită desăvârşire morală, nu stagnare, aşa încât cel care s-a oprit pe calea suişului moral va regresa inevitabil; căci creşti­nismul este religie a vieţii, nu a morţii. Creştinis­mul adevărat şi viu este sete necontenită de tot mai mare desăvârşire... Pentru că fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate: aceştia se vor sătura; pentru că nu este faptă bună care să nu poată fi şi mai bună; pentru că nu există o stare morală atât de înaltă încât să nu poate fi şi mai înaltă... Pentru că acel ideal al desăvârşirii care e arătat creştinului este un ideal veşnic, ne­mărginit, pururea neajuns: „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit”.

Şi din acest punct de vedere, în condiţiile unei asemenea aprecieri a purtării omului, oare este posibilă, oare este admisibilă şi oportună vreo mândrie şi părere de sine? Dimpotrivă, simţă­mântul adâncii smerenii, cea mai modestă părere cu putinţă despre sine, despre propriile calităţi, merite şi forţe, conştiinţa permanentă a propri­ei nevrednicii şi a micimii succeselor înregistra­te în viaţa duhovnicească – iată ce apare firesc în om, iată ce-l caracterizează pe creştinul adevărat şi arată în el adevăratul gust duhovnicesc şi lar­gul orizont al înţelegerii lui cu privire la desăvâr­şirea morală. El se uită nu cât a străbătut deja din drum, ci cât i-a mai rămas înainte. Iar înainte este muntele Domnului, muntele suişurilor duhovni­ceşti până la Cer, înainte este imaginea desăvâr­şirii lui Dumnezeu însuşi, cu Care creştinul este dator să semene. La vederea acestei imagini ne­sfârşit de înalte nu simţi, oare, că eşti nesfârşit de mic? Însă tu te compari cu alţii, cu oameni ase­menea ţie... Oare firul de nisip şi stânca enormă sunt, oare, atât de diferite în însemnătate când le compari cu globul pământesc? Oare poţi măcar să le localizezi pe harta Pământului?

Ai daruri şi merite... Şi eşti gata să le admiri? Este semnul sigur că, de fapt, nici nu ai asemenea merite. Meritele sunt parfumuri, observă Sfântul Teofan Zăvorâtul; cine e parfumat, nu bagă de seamă aroma. Chiar şi în viaţa corpului găsim ceva asemănător. Eu vorbesc acum, iar voi ascul­taţi - or, între timp în fiecare din voi au loc ce­le mai importante procese din corp: sângele cir­culă, creierul, nervii, muşchii sunt activi, are loc perceperea luminii şi a sunetului, se desfăşoară tainica asimilare a mâncării de către organism şi transformarea ei în sânge, în grăsime, în muşchi şi în alte ţesuturi; aerul intră în plămâni şi le dă oxigen, sângele se colorează ba într-o culoare, ba în alta... Toate procesele acestea sunt pentru corp cele mai importante; dacă ar înceta măcar un mi­nut, corpul este ameninţat cu moartea. Iar voi nu observaţi toate lucrurile acestea. Aşa este şi cu cele mai înalte calităţi duhovniceşti din om. Cine le are, nu le observă.

Să zicem că ai reale calităţi ale minţii, memo­riei, gândirii, imaginaţiei. „Nu pot, zici, să nu le observ”. N-ai decât să le observi şi să îţi dai sea­ma de ele, însă gândeşte-te: ce ai? Şi cu ce te poţi lăuda în cazul acesta? Doar nu poţi să-ţi schimbi singur nici înălţimea, nici sexul, nici vârsta. Şi te lauzi cu lucruri străine, nu cu ale tale. Nu este asta ca şi cum cineva ar pretinde glorie şi recom­pense pentru faptul că plămânii lui funcţionea­ză aşa cum trebuie şi respiră permanent aerul? Chiar dacă ţi-ai îndeplinit toată datoria, ceea ce în fapt e cu neputinţă, şi atunci Domnul îţi spu­ne: când veţi face toate cele poruncite vouă: „Slugi ne­trebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am fă­cut” (Luca 17, 10). Faptul că vezi un sfârşit al dato­riei şi nu ţi-o închipui ca fiind nesfârşită dă deja mărturie despre grosolănia ta duhovnicească. Iar dacă te vei lăsa pradă părerii de sine, vei fi o completă nulitate morală.

Un scriitor genial a făcut următoarea obser­vaţie cât se poate de nimerită: meritele şi talen­tele omului sunt numărătorul lui, pe când amo­rul propriu şi părerea de sine, înfumurarea, sunt numitorul. Ştiţi şi voi că numărul este cu atât mai mărunt şi neînsemnat cu cât numitorul es­te mai mare...

Până acum am vorbit despre părerea de sine în domeniul moral, în raporturile omului cu sine în­suşi. În viaţă ea are loc pe căi şi sub forme nenu­mărate şi foarte diverse, şi peste tot aduce roadă pe potrivă: vătămare şi moarte. Elevii îi osândesc cu îngâmfare pe profesori şi, considerându-se pregătiţi, sunt gata să-i şi îndrume; tinerii judecă cu o uimitoare uşurătate, lipsă de jenă şi părere de sine despre toate problemele religioase, stata­le, sociale, propun poruncitor planuri şi decizii, împart ordine, laude şi condamnări în stânga şi în dreapta, „rezolvă” cu uşurinţă orice nedume­riri; scriitorii şi activiştii sociali sunt preaplini de convingerea că anume în ei, în vederile şi în ju­decăţile lor, în sfaturile şi în părerile lor se află deplinătatea adevărului, infailibilitatea şi desă­vârşirea, iar ceilalţi oameni sunt tonţi şi buni de nimic, vrednici de izgonire şi de pedeapsă fiind­că nu sunt de acord cu ei; „oamenii de societate” trăiesc în narcisistică închinare la sine şi îşi închi­puie că nu e nimeni pe lume mai bun şi deştept ca ei, că numai ei alcătuiesc opinia publică şi că degeaba nu li s-a cerut sfatul atunci când a fost zidită lumea. Toate acestea sunt manifestări ale duhului fariseic al părerii de sine.

Păziţi-vă de plămada fariseilor, ne-a prevenit Mântuitorul. Se ştie că plămada, pusă în făină chiar în cantitate mică, pătrunde în tot aluatul, îl dospeşte şi-l umflă. Aşa şi părerea de sine, mân­dria şi făţărnicia, această plămadă a fariseilor, pătrunzând în sufletul nostru chiar într-o canti­tate redusă, lucrează cu putere, se răspândeşte până departe, duc la pierzare tot sufletul, stră­bătând în toate mişcările lui, otrăvind gândurile, simţămintele şi hotărârile, iar de aici reflectându-se şi în acţiuni.

Din tinereţe trebuie să ne păzim de această plămadă. Din tinereţe trebuie să creştem cu con­ştiinţa îndatoririlor, nu drepturilor noastre, şi toată viaţa trebuie să dezvoltăm, în locul amo­rului propriu şi mândriei ce ne sunt înnăscute, smerita conştiinţă a păcătoşeniei, nevredniciei noastre, conştiinţă care este atât de proprie orto­doxului îmbisericit, şi să ne rugăm cu gura şi cu duhul folosind minunata şi mântuitoarea rugă­ciune a vameşului cu inima înfrântă: „Dumnezeu­le, milostiv fii mie, păcătosului!”.

(Pr. Ioan Vostorgov, Opere complete, vol. 3. apud Cum să biruim mândria. Lecții de vindecare a mândriei din sfaturile Sfinților Părinți, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2010)

De la același autor

Ultimele din categorie