Pasul mic şi aproape neobservat de la măsura lui „ajunge” la lipsa de măsură a lui „mai vreau”

În mâncat există un punct în care simţim în mod spontan că am mâncat „destul", chiar şi la o masă foarte moderată.

Postitul înseamnă renunţare. Orice tip de renunţare provoacă, inevitabil, sentimentul lipsei, al foamei. Sunt de aceea disponibile un şir de medicamente pentru a domoli această senzaţie de foame. Aici nu este însă vorba de această formă, sau, mai bine zis, formă degenerată de postire.

Senzaţia de foame care apare la orice formă de re­nunţare e, în mare măsură, de natură „psihologică” şi nicidecum indiciu al unei lipse reale. Cine se observă cu atenţie pe sine însuşi şi a ajuns pe deplin conştient de natura complexă a procesului de hrănire, acela va fi observat că în mâncat există un punct în care simţim în mod spontan că am mâncat „destul”, chiar şi la o masă foarte moderată, Acest punct nu e identic cu saturarea, ci îl precedă. Sentimentul că „de fapt” am mai putea mânca ceva, rămâne. Tocmai aici trebuie să ne oprim, spune avva Macarie. Orice om echilibrat psihic şi să­nătos se va opri în mod spontan din mâncat în acest punct şi nu se va lăsa convins nici la insistenţele celor­lalţi să mănânce mai mult, nici chiar numai din pură politeţe. Nu aşa procedează cel atins de bulimie, mai ales că el mănâncă de obicei singur. Aproape îndată după acest punct conştient urmează dorinţa imperioasă de a mai lua o îmbucătură şi încă una, chiar şi fără vreo influenţă din afară. Simţim foarte clar că această îndopare e prea mult. Dar, în mod inex­plicabil, se iveşte pe neaşteptate o „foame de bivol” (= bulimie!) şi, dacă îi cedăm, nu rămânem la o „îmbu­cătură”, ci acesteia îi urmează o a doua masă completă, sau, în cazul cel mai grav, temuta overeating, chiar şi când stomacul este dat peste cap.

„Monahul lacom la mâncare, e supusul pântecelui, iar cel care îl biruie îi cere tributul zilnic”.

Overeating este o îndopare în exces cu mâncare fără sens şi fără scop. Aceasta desigur e o formă patologică ex­tremă şi destul de răspândită de gastrimargie, de care numai în Germania suferă peste 200.000 de oameni. Într-o formă „mai blândă” ea este însă atotprezentă, pentru că în societatea noastră de consum rafturile arhipline ale supermarketurilor etc. sunt etalate exclusiv ca să-l facă pe „consumator” să cumpere şi să consume mult mai mult decât are nevoie de fapt.

Acest pas mic şi aproape neobservat de la măsura lui „ajunge” la lipsa de măsură a lui „mai vreau” e punctul nevralgic al nebuniei/ lăcomiei pântecelui. Cine rămâne ferm pe poziţie îşi va întări cu timpul puterea voinţei – pentru că despre ea este vorba – până acolo încât nu va mai cădea pradă niciunei dorinţe. Vai însă celui care cedează!

(Ieroschimonah Gabriel Bunge, Gastrimargia sau nebunia pântecelui — ştiinţa și învăţătura Părinţilor pustiei despre mâncat şi postit plecând de la scrierile avvei Evagrie Ponticul, traducere pr. Ioan Moga, Editura Deisis, Sibiu, 2014, pp. 106-110)

De la același autor

Ultimele din categorie