Uneori încercările şi greutăţile ce ni se întâmplă ne pun în situaţia unui călător ce se găseşte dintr-odată pe marginea unei prăpăstii din faţa căreia îi este cu neputinţă să se mai întoarcă înapoi. Prăpastia e întunericul necunoştinţei şi spaima la gândul de fi înrobiţi morţii. Numai energia unei disperări sfinte ne va putea face să trecem peste acest abis. Susţinuţi de o putere tainică, ne aruncăm în necunoscut chemând Numele Domnului. Şi ce se întâmplă? În loc de a ne zdrobi capetele de stânci, simţim o mână nevăzută purtându-ne cu blândeţe şi nu simţim nici un rău. Aruncarea noastră în necunoscut înseamnă a avea încredere în Dumnezeu, părăsirea nădejdii în mai marii pământului şi hotărârea de a pleca în căutarea unei vieţi noi în care locul cel dintâi să-I fie dat lui Hristos.

Traversarea abisului, a necunoscutului poate fi asemănată şi cu mersul pe o funie suspendată de la o margine la alta a lui. Marginile îndepărtate ale abisului sunt legate de mâinile răstignite ale lui Hristos. Sufletului căruia i s-a dat privilegiul înfricoşător de a călători, mergând pe această funie, nu poate găsi cuvinte spre a descrie această experienţă, tot aşa cum cei ce au trecut dincolo de mormânt nu ne pot povesti experienţa pe care au avut-o ajunşi pe acest tărâm.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 pp. 78-79)