Dragostea niciodată nu se sfârșește. Chiar dacă se adresează la mai mulți, nu se împuținează. Bătrânul Epifanie zicea: „Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra celei dintâi rămâne întreagă și nu se micșorează deloc. Și, fiecare nouă lumânare, are aceeași flacără ca și precedentele”. Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, Dragostea lui Dumnezeu îl copleșește și el nu poate decât să suporte ceea ce resimte. Această dragoste se întoarce apoi spre lume și spre oameni, pe care îi iubește într-atât, încât cere să ia asupra sa toate nenorocirile și suferințele omenești pentru a-i ușura pe alții.

În general, această dragoste compătimește cu toate ispitele și încercările, chiar cu cele ale ființelor fără rațiune, până acolo încât plânge gândindu-se că acestea suferă! Acestea sunt caracteristicile dragostei care provoacă și suscită rugăciunea. De aceea marii rugători nu încetau de a mijloci pentru lume. Ni se pare străină și cutezătoare rugăciunea lor, dar ea prelungește viața pe pământ. Să știți că dacă acești rugători ar dispărea, acesta ar fi sfârșitul lumii.

(IPS Andrei Andreicuț, Mai putem trăi frumos? Pledoarie pentru o viață morală curată, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 39)