Singură, lumina dumnezeiască, atunci când ne luminează, ne face în stare a ne vedea păcatele. Prin rugăciune, inima noastră începe puțin câte puțin să priceapă înrâuririle duhurilor care umplu cosmosul. În loc de a înainta, vedem cu mereu crescândă ascuțime patimile ce ne stăpânesc. În chip paradoxal, acest simțământ de neînaintare este o înaintare. Măcar că n-am văzut nezidita lumină a lui Dumnezeu, ea este cea prin care ne vedem păcatele.

Nu putem ajunge la rugăciunea curată decât prin pocăință. Pocăindu-ne, curățindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puțin câte puțin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.

Calea către cunoașterea lui Dumnezeu trece mai înainte de toate prin credință, prin dragostea lui Hristos și prin pocăință. Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinței. Plângeți-vă greșelile, plângeți pentru ca inima voastră să nu se usuce.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 25-26)