Gherla, camera 87 (după o conversație cu părintele I.P.)

Să nu crezi în Dumnezeu, treacă-meargă. Nu oricine are destulă minte ca să-L conceapă ori destul suflet ca să Îi cunoască dragostea. Dar să nu crezi în diavol! Asta-i de neînțeles!

Pe diavol, slavă Domnului, avem îndeajuns material aperceptiv ca să-l putem simți mereu în jurul nostru, mereu la pândă, foindu-se, forfotind, fâțâindu-se – waiting, ca Mr. Micawber for something to turn up, poate pică ceva –, la dispoziția noastră oricând, folosind orice prilej, gata la orice chemare, chelner atent, cerșetor neobosit, mulțumindu-se cu oricât. Să nu se uite că principala lui tactică – știută de Thomas Mann și Dostoievski și toți cei ce l-au studiat de aproape – constă în a pretinde că nu există. Luther, când azvârlea călimara după el, făcea lucrul cel mai firesc - și mai cuminte - din viața lui.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, pp. 379-380)