Pe urmă zi cu dragoste „Sfinte Dumnezeule”, gândind că, în aceeaşi vreme îngerii zic aceste cuvinte în ceruri şi că tu eşti fericit că în aceste clipe, în loc să fi rămas în păcatul tău, ai fost ridicat de iubirea lui Dumnezeu şi alăturat îngerilor, ca să rosteşti cântarea lor. Şi pentru acestea mulţumeşte şi tresaltă, uitând păcatul în care te găseai cu 5 minute în urmă, cu 3 minute, cu un minut. Şi în această stare de mulţumire şi tânguire, începe să zici „Tatăl nostru”, gândind că atunci vorbeşti cu Dumnezeu de la numele omenirii, a întregii omeniri, a viilor şi a morţilor, şi că, în clipele acelea, tu ai fost cel ales de Domnul ca să reprezinţi omenirea şi să ceri pentru toţi iertarea păcatelor şi „Pâinea cea întru fiinţă”, tu, păcătosul, tu omul.

Ce altă dovadă a iertării păcatelor vrei, decât aceea că ai fost chemat de Dumnezeu să reprezinţi omenirea înaintea Lui şi să mijloceşti pentru toată zidirea? Să ştii că oricine se ridică să rostească „Tatăl nostru”, e ales de Domnul ca mijlocitor între El şi oameni şi să nu mai socoteşti atunci păcatele trecute, că ele se fac praf şi pulbere de faţa lui Dumnezeu, că Domnul lucrează atunci şi nu tu, şi mai mare păcat vei avea dacă te vei îndoi că aşa este cu tine în clipele acelea, decât că ai făcut păcatul de care te plângi. La aceasta cred că se referea şi Sfântul Isaac Sirul când spune că toate păcatele sunt praf şi pulbere înaintea lui Dumnezeu şi că un singur păcat există, acela de a fi insensibil la lucrarea pe care o face Dumnezeu cu noi. Această lucrare se face atunci când ai terminat păcatul şi te-ai gândit să te ridici să te rogi. Ridică-te, că Domnul cheamă. Ridică-te, că Domnul lucrează! Începe viaţa de la început!

(Ieromonahul Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 161-162)