Pentru cei care nu au experiența rugăciunii, e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgește orizonturile spiritului. Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; și atunci când inima se prăbușește în flacăra arzătoare, pe neașteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeiești. Când ajungem într-atât de conștienți de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduiește, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vestește o viață nestricăcioasă.

Atunci când întunericul dinăuntrul nostru e atât de înfricoșător, încât suntem paralizați de spaimă, aceeași lumină va preface noaptea întunecată în zi strălucitoare. Când ne osândim noi înșine la osânda veșnică coborând în agonie în adâncurile iadului, dintr-odată o putere de Sus ridică mintea noastră spre înălțimi. Când suntem copleșiți de sentimentul nimicniciei noastre extreme, lumina necreată ne transfigurează, ne aduce ca pe niște fii în casa Tatălui.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 p. 77)