Rugăciunea întărește sufletele creștinilor mai mult decât întărește pâinea trupul omenesc. Cei ce se silesc în rugăciuni ziua și noaptea, se silesc să facă și să dobândească cele bune și nepieritoare, pe care le cer pururea de la Dumnezeu. Corpul omenesc se ține prin vene, se mișcă ordonat, aleargă, stă, muncește cu chibzuială; însă dacă taie cineva venele, omul rămâne neputincios, paralizat, nelucrător, sortit morții.

Tot astfel se țin creștinii în înalta viață duhovnicească lucrătoare, prin vorbirea cu Dumnezeu, în rugăciunile făcute în Duh și adevăr; iar cei ce părăsesc buna rânduială de a se ruga des și bine sunt asemenea omului cu venele tăiate, nu se pot mișca, alerga, lucra duhovnicește și lâncezesc, mor, pier. Prin rugăciune, omul zboară deasupra netrebniciilor și deșertăciunilor lumești. El străbate văzduhul, trece peste ceruri, se apropie de Dumnezeu și stă de vorbă cu El prin rugăciuni fierbinți, făcute în Duh și adevăr.

(Protosinghelul Nicodim Măndiță, Învățături despre rugăciune, Editura Agapis, București, 2008, p. 50)