Aerul care întreține viața duhovnicească este pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Se cuvine omului să se deprindă cu aceasta, să nu-L uite pe Ziditorul său nici măcar o clipă a vieții sale.

Dumnezeu este pretutindenea, iar noi suntem totdeauna într-Însul, și nu în afara Lui, cum greșit cred unii. Nimic nu poate viețui în afara lui Dumnezeu. El este Atotțiitor, iar El de nimic nu este cuprins, „în El trăim și ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28). Dar dacă noi suntem totdeauna în Dumnezeu, El nu este întotdeauna în noi. Prin puterea voii slobode dată nouă de Dumnezeu și libertatea de a ne face voia, avem această putere, nemaiauzită, de a ne închide inimile în fața Ziditorului nostru. Și astfel, suntem în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate fi în noi, din vina noastră. Stăm precum pietrele în apă. Ele sunt într-aceasta, căci ea le cuprinde de pretutindeni, dar aceasta nu este în ele, deoarece sunt tari și de nepătruns. Dacă voim ca Dumnezeu să fie în noi și noi întru Dânsul, trebuie ca, prin pocăință, să ne prefacem din pietre tari în ciuperci moi.

Ciupercile sunt în apă, și apa este în ele. Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu ne va face să fim moi precum ciupercile și supuși harului lui Dumnezeu. Dar cum se poate ca în mijlocul numeroaselor noastre îndatoriri lumești și în frământarea zilnică să-l pomenim neîncetat pe Dumnezeu? Este cu putință! Așa cum în timp ce muncim sau chiar în timp ce ne rugăm, ne putem gândi la lucruri păcătoase, de ce nu ar fi cu putință să cugetăm la Dumnezeu? Trebuie numai să schimbăm ținta gândurilor noastre. Sfântul Ioan Casian spune: „Lucrarea minții noastre poate fi asemuită unei pietre de moară, care se învârte iute, în cerc, mișcată de curgerea năvalnică a stihiei apei. Ea nu poate a nu se învârti, pentru că este mișcată de apă. Dar de morar ține ce macină piatra de moară – grâu sau pleavă. Astfel, și mintea noastră, în cursul vieții noastre de aici nu poate să rămână goală (nelucrătoare) la mișcarea gândurilor, deoarece neîncetat este pusă în mișcare de șuvoaie năvalnice de impresii, ce se revarsă către ea de pretutindenea. Dar pe care dintre acestea îl primim și îl însușim, ține doar de voia și dorința noastră”.

Priviți la Sfântul Apostol Pavel! Orice săvârșea, totul era legat de Dumnezeu. El a dobândit aceasta deoarece cugeta numai la Ceruri, și nu la cele pământești (Coloseni 3, 2). Chiar și când mânca și bea, dorea să o facă întru slava lui Dumnezeu, (I Corinteni 10, 31) cu atât mai mult rugăciunea, despre care a spus: „Rugați-vă neîncetat!” (I Tesaloniceni 5, 17)

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 24-25)