Cel ce-și pune nădejdea în bani, Îl uită pe Dumnezeu

Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru ceasul de nevoie, ci să nu-și pună nădejdea lor în bani și să nu-și dea inima lor banilor, pentru că altfel Îl uită pe Dumnezeu.

Unii spun: „Cred că Dumnezeu mă va ajuta”, dar pe de altă parte încearcă să adune bani ca să nu se lipsească de nimic. Aceştia Îl jignesc pe Dumnezeu, pentru că nu se încredinţează pe ei înşişi voii Lui, ci banilor. Dacă nu vor înceta să iubească banii şi să-şi pună nădejdea lor în ei, nu-şi vor putea pune nădej­dea lor în Dumnezeu.

Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru ceasul de nevoie, ci să nu-şi pună nădejdea lor în bani şi să nu-şi dea inima lor banilor, pentru că altfel Îl uită pe Dumnezeu. Cel care face planuri personale, fără să se încreadă în Dumnezeu, şi spune după aceea că aşa vrea Dumnezeu, acesta îşi binecuvântează lucrul rău în mod diavolesc şi se chinuieşte mereu. Noi încă n-am înţeles puterea şi bunătatea lui Dumnezeu. Nu-L lăsăm să ne guverneze ca un Stăpân, şi de aceea ne chinuim.

La Sinai, în sihăstria Sfintei Epistimia unde lo­cuiam, apa era foarte puţină. Curgea câte o picătură dintr-o stâncă înlăuntrul unei peşteri, la vreo 20 de metri depărtare de sihăstrie. Am făcut un bazinaş şi se adunau 3 litri de apă în 24 de ore. Când mă duceam să iau apă, puneam bidonaşul să se umple şi spu­neam Acatistul Maicii Domnului. Îmi udam puţin cu mâna numai fruntea, pentru că aceasta mă ajuta – îmi spusese un medic să fac lucrul acesta – luam puţină apă ca să am de băut, după care adunam pu­ţin într-o tinichea pentru păsărele şi pentru şoarecii pe care îi avea sihăstria. Apa aceasta era şi pentru ca să-mi spăl câte ceva etc. Ce bucurie, ce recunoştin­ţă simţeam pentru această puţină apă ce-o aveam! Slavoslovie, pentru că aveam apă!

Când am venit în Sfântul Munte şi am stat pentru puţin timp la Schi­tul Ivirului, acolo era multă apă, deoarece locul era către soare. Era un bazin care se umplea, iar apa cur­gea pe deasupra. Uhuu, îmi spălam şi picioarele, şi capul..., dar n-am mai avut acea mângâiere. La Sinai mi se umpleau ochii de lacrimi de recunoştinţă pen­tru puţina apă ce-o aveam, în timp ce în Schit n-am mai simţit aceasta din pricina apei îmbelşugate. De aceea am plecat şi am locuit la vreo 80 de metri mai departe, unde aveam o cisternă mică. Cât de repede uită omul şi se pierde cu belşugul!

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul 2. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 284-285)

De la același autor

Ultimele din categorie