Sufletul omului

Sufletul cel iubitor de Dumnezeu, întru multe ispite şi necazuri fiind cer(ce)tat, răbdând vitejeşte, se subţiază şi mai curat şi mai de treabă se face întru lucrarea cea duhovnicească, iar la sfârşit, după ce a intrat cu bucurie în Împărăţia Cerurilor, va fi moşte­nitor al chemării celei cereşti.

Deci, mai-nainte de toate, tot su­fletul ce voieşte să se facă plăcut înaintea lui Dumnezeu trebuie să ţină vitejeşte răbdarea şi nădejdea; şi aşa va putea răbda şi trece de toa­tă ridicarea asupra şi bântuiala vicleanului. Că Dumnezeu nu va lăsa pe sufletul ce nădăjdu­ieşte în El şi-L aşteaptă să fie astfel ispitit până într-acolo încât, îngreuindu-se peste ceea ce poate, să vină întru deznădăjduire. Nici, ia­răşi, vicleanul nu bântuie şi necăjeşte sufletul pe cât voieşte, ci atâta cât îi este îngăduit lui de Dumnezeu - că ştie Plăsmuitorul nostru cât poate a intra sufletul nostru în ispitire şi în lămurire.

Că dacă olarul care plăsmuieşte va­sele ştie cât trebuie să le lase în foc - că, de nu vor trece prin foc, nu se vor face trebuincioase oamenilor - şi nu le lasă în cuptor mai multă vreme decât trebuie, ca nu cumva, arzându-se foarte, să se strice, nici iarăşi, în lipsă fiind, să le scoată, ca nu asemenea lesne-sfărâmate şi netrebnice să fie; încă şi celor de sub jug, nu tuturor deopotrivă, ci după puterea fiecărui dobitoc punem sarcina; iarăşi, corabia are oa­recari semne prin care arată până unde, pri­mind povara, fără vătămare va putea naviga.

Deci, dacă întru cele arătate şi stricăcioase Dumnezeu a dat oamenilor atâta cu­noştinţă şi socoteală, ca fără de greşeală să le ocârmuiască [lucreze] pe ele, nu cu mult mai vârtos Dătătorul înţelepciunii şi al priceperii ştie de câte şi de ce fel de ispitiri au trebuinţă sufletele cele ce voiesc a-I plăcea Lui, ca binetrebuincioase şi îndemânatice către Împărăţia Cerurilor să se facă? Că precum în felul cânepii nu este de bună-treabă a se face dintr-însa într-alt chip porturi [haine] subţiri, de nu mult se va meliţa, şi pe cât se căzneşte şi se aspreşte, pe atâta mai curată şi mai îndemânatică [spre porturi] se face, tot aşa şi sufletul cel iubitor de Dumnezeu, întru multe ispite şi necazuri fiind cerc(et)at, răbdând vitejeşte, se subţiază şi mai curat şi mai de treabă se face întru lucrarea cea duhovnicească, iar la sfârşit, după ce a intrat cu bucurie în Împărăţia Cerurilor, va fi moşte­nitor al chemării celei cereşti a bunătăţilor în vecii cei netrecuţi.

(Everghetinosul, volumele 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, p. 157)

Ultimele din categorie