Tăcerea cheamă în inimă dorul de rugăciune și înțelepciunea

Păstrează tăcerea acela care nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Tăcerea cheamă în inima noastră dorul de rugăciune și practicarea virtuţilor.

Tăcerea e o mare împuternicire a războiului nevăzut şi o durabilă nădejde de biruinţă. Ea este foarte iubită de cel care nu se bizuie pe sine, ci se încrede în Dumnezeu. Ea este o păstrătoare de sfinţită rugăciune şi un minunat ajutor în practicarea virtuţilor (de aceea Avva Isaac în Cuvântul al treilea zice că „tăcerea-i ajutătoare în lucrurile bune”, „mai înaltă decât toate lucrurile vieţii monahale” şi „taină a veacului ce va veni”; iar marele Varsanufie zice că tăcerea în cunoştinţă este mai înaltă chiar decât Teologia).

Tăcerea mai este şi un semn de înţelepciune. Pentru că, deşi cineva tace, neavând cuvânt a spune, „tace fiindcă n-are nimic de răspuns” (Sirah 20, 5), iar altul aşteaptă vremea potrivită să răspundă, „el tace fiindcă cunoaşte vremea” potrivită; iar altul pentru alte pricini. Dar în genere, totdeauna cel care tace arată că e prudent şi înţelept: „Cel care tace se află înţelept” (Sirah 20, 4).

Ca să te deprinzi a tăcea, socoteşte adesea pierderile şi pericolele provenite din vorbărie şi, în acelaşi timp, marile bunătăţi ale tăcerii.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut, Editura Egumenița, Galați, p. 83)

De la același autor

Ultimele din categorie