Ceea ce este mai înfricoșător astăzi este faptul că omul nu crede că are nevoie să se pocăiască. A devenit, din nefericire, nesimțit duhovnicește. Nu mai are simțirea cea bună și neliniștea. Uneori nici măcar nu bănuiește că trebuie să se pocăiască neîncetat. Această nesimțire grosolană este o cursă primejdioasă care duce la nepocăință, la autarhie, la comparația mereu cu cei mai răi, la un fariseism bolnav.

Se poate ca uneori virtuțile noastre să devină podoabă și certificat sigur al intrării noastre în Rai și încununarea câștigurilor și succeselor noastre. Totuși, așa cum spunea și fericitul Gheronda Paisie Aghioritul, dacă vine Hristos și spune: „s-a umplut Raiul, nu mai sunt locuri”, ce vom face? Îl vom lăsa pe Hristos, fiindcă nu mai este Rai? Nu, sfinții Îl vor iubi și Îl vor urma pe Hristos pretutindeni și pururea și într-un Rai plin, fiindcă ei nu pot exista fără Hristos. Astfel am putea spune că pocăința pentru păcatele noastre poate mai ușor să ne conducă la Hristos, decât înălțarea ascunsă pentru virtutea noastră dobândită și agonisită.

Acum vă voi spune și ceva care poate să vă surprindă, de aceea voi fi atent cum o voi spune. Patimile sunt greșeli omenești, sunt eșecuri, sunt sigur îndepărtare de Dumnezeu, sunt îndumnezeirea ego-ului nostru. Totuși se poate ca patimile noastre, încă și ispitele să ne conducă la o adâncă pocăință și smerenie. Un om mânios să se pocăiască în fiecare zi și să lupte cu stăruință și să se ducă la duhovnic și să-și spovedească păcatul lui cu multe lacrimi. Dacă nu ar fi mânios s-ar lăuda pentru virtuțile sale și nu ar avea nicio dispoziție și simțire a pocăinței. Spunând acestea nu înțelegem deloc că patimile și păcatele sunt necesare ca să ne pocăim, totuși prezența lor poate deveni temeiul unei substanțiale întoarceri a lor, transformări a lor, a unei prefaceri, înnoiri și renașteri a omului. Un temei pentru o întâlnire esențială și o cunoștință cu Dumnezeul Cel viu.

Cu adevărat, ispitele din viața noastră pot să constituie un prilej important al maturizării noastre duhovnicești, al cultivării și ajutorului, în ciuda faptului că ne necăjesc și ne întristează și să devină prilejuri ale mântuirii noastre. Ispitele ne aduc cu picioarele pe pământ, ne smeresc și ne înfierbântă rugăciunea. Tatăl nostru Cel ceresc le îngăduie în mod pedagogic pentru folosul sufletului nostru. Patimile sunt puternice, dar nu sunt înfricoșate și de neînvins. Ne temem de ele și ne înspăimântă. Uneori ne jucăm în ascuns cu ele. Patimile, am spus, sunt greșeli, paranteze, faptele fricii și ale temerii, tendințele de independență față de Dumnezeu.

De cum mă smeresc, de cum simt neputința mea, micimea mea, păcătoșenia mea, dragostea lui Dumnezeu, patimile se clatină, cedează, se șterg, se năruie. Harul lui Dumnezeu este atotputernic. Să nu deznădăjduim cu ușurință, să nu ne panicăm, să nu ne lăsăm, să nu ne dăm bătuți și să ne temem atât de mult. Niciodată să nu ne plictisim să o luăm de la capăt, niciodată să nu obosim să reîncepem lupta cea bună. Acel „de șaptezeci de ori câte șapte” a fost spus și pentru noi. Înseamnă de nenumărate ori și să nu ne dăm bătuți. Demonul vrea să ne prindă în cursă mortal prin deznădejde. Se pleacă și-ți spune: „De vreme ce, bre nenorocitule, de atâtea și atâtea ori nu ai reușit, vei izbândi acum, renunță până în sfârșit, amărâtule!”. Dar Dumnezeu vede totuși lupta noastră răbdătoare și ne va ajuta sigur.

Chiar în împătimirea lui, omul, dacă nu-și pierde credința și nădejdea lui, Îl silește într-un fel pe Dumnezeu să Se plece asupra lui. Un mare păcătos de astăzi poate deveni un mare sfânt mâine. Uneori, desigur, sfinții cei la vedere pot și să nu fie sfinți. Cuviosul Ioan Scărarul zice că omul pocăit poate să ajungă la o curăție mai mare decât cea pe care o avea mai înainte de a cădea în păcat. Să nu punem etichete oamenilor. Sfinții pot cădea și păcătoșii se pot sfinți. Să nu-i despărțim pe oameni în drepți și păcătoși. Toți încăpem în biserică. Să nu fim ușuratici judecători ai tuturor. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să vorbească. Să ne bucurăm cu adevărat numai de pocăința și întoarcerea oamenilor la adevăr.

Căscăm ochii și nu putem crede că lupul a devenit miel. Aceasta era puterea cea făcătoare de minuni a Bisericii noastre potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur. Mila nesfârșită a Preabunului Dumnezeu poate să transforme toate pururea. Patimile sunt multe și mari și puterea Atotputernicului Dumnezeu covârșitoare. Potrivit Sfântului Macarie al Egiptului omorârea patimilor nu este ceva omenesc, ci dumnezeiesc. „Cu cât Îl vei iubi mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai puțin vei păcătui”, mi-a spus foarte convingător fericitul gheronda Porfirie Cavsocalivitul la prima mea mărturisire. Cu cât mai mult vom crede, cu cât mai multă încredere vom avea în El, cu cât mai mult Îl vom iubi, ni-L vom însuși și vom nădăjdui în El, cu atât va interveni mai minunat în viața noastră păcătoasă. 

(Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Ed. Εν πλω, Atena, 2011)