Mișcarea în viața duhovnicească se cuvine să fie îndreptată înainte și în sus, spre atingerea desăvârșitei asemănări cu Dumnezeu.

De se oprește omul a se mai mișca înspre Dumnezeu, începe să se sfărâme lăuntric, semn al morții sufletești. De aceea apa curgătoare nu capătă miros de stătut, pentru că se află în neîncetată mișcare, iar apa stătătoare din lacuri prinde o mâzgă și capătă miros greu.

Lupta în viața duhovnicească este nevăzută, căci duhul care o poartă este nevăzut. Nu se cade ca ea să fie îndreptată împotriva oamenilor văzuți, cu care noi adesea, din neînțelegere, intrăm în relații de vrăjmășie, ci împotriva patimilor din noi și a dracilor din afara noastră.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, București, 2010, p. 8)