În vremea aceea era în sinagoga lor un om cu duh necurat, care striga tare, zicând: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu! Și Iisus l-a certat, zicând: Taci şi ieşi din el! Și, scuturându-l duhul cel necurat şi strigând cu glas mare, a ieşit din el. Şi s-au spăimântat toţi, încât se întrebau între ei, zicând: Ce este această învăţătură nouă și cu putere? Că şi duhurilor necurate le porunceşte și I se supun. Şi a ieșit vestea despre El îndată pretutindeni, în toată împrejurimea Galileii. (Marcu 1,23-28) (Miercuri în săptămâna a 12-a după Rusalii))

Evenimentul descris în acest fragment din Evanghelia Sfântului Marcu s-a petrecut la începutul misiunii Domnului în Galileea când, stabilindu-Se în orășelul-port Capernaum, a chemat la ucenicie pe primii viitori Apostoli, Petru, Andrei, Iacov și Ioan, care erau pescari. Mica așezare pescărească se remarca în toată regiunea fiindcă avea o sinagogă mare și frumoasă, clădită din piatră albă, care era mândria locuitorilor. La acea vreme puține lăcașuri de închinare evreiești puteau fi comparate cu ea în dimensiune și frumusețe. 

Domnul Și-a început învățătura despre Împărăția cerurilor în sinagogă, acolo unde evreii se adunau de sabat și la sfârșitul slujbei explicau Tora, cărțile Legii lui Moise. Atunci Iisus a luat cuvântul, învățând pe cei de față. Evanghelia acestei zile amintește că era acolo un om posedat de un duh necurat, iar atunci acela a început să strige: „Ce ai cu noi Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi?”. Duhul se adresa la plural, indiciu că nu era vorba de un singur demon, ci de mai mulți. Într-o altă întâmplare asemănătoare, „duhul” se identifică drept „legiune”, o grupă mare de îngeri ai celui rău (Marcu 5, 9). În orice caz, duhurile necurate simt pericolul în care se află, nu suportă apropierea dumnezeirii, își dau seama că vor fi curând pierduți, izgoniți. Îi spun lui Iisus că Îl cunosc: e „Sfântul lui Dumnezeu”. Această titulatură este o referire, deși nu directă, la mesianitatea lui Hristos. La această exclamație, Domnul ceartă duhurile și le poruncește să tacă și să iasă. Întotdeauna exorcizarea presupune o scuturare, o ultimă tulburare prin care demonii apasă asupra omului, precum și un strigăt, ca semn al ieșirii, al eliberării celui până atunci ținut de o înlănțuire nevăzută. 

Reacția oamenilor e exemplară la această întâmplare minunată, care potrivit Evangheliei după Marcu ar fi prima minune făcută de Domnul. Toți se înspăimântează. Dar este vorba nu de o teamă obișnuită, ci de o frică sacră, ca în fața sfințeniei. Toți se întrebau ce fel de putere e aceea, venită dintr-o învățătură nouă, că și duhurile necurate se supun. Un eveniment de acest fel era neobișnuit, dar nu din cauză că a fost însoțit de exorcism. Astfel de alungări de demoni mai săvârșeau și alte persoane, dar cu ajutorul unor amulete, descântece, inele, după ritualuri precise care erau cunoscute de mai mulți. Domnul însă alungă demonii cu cuvântul, poruncindu-le să tacă, să nu se mai manifeste. Tăcerea nu e punctul forte al celui rău, acesta fiind motivul unei manifestări agresive, dar care se risipește cu repeziciune. 

În societatea de azi, dar și odinioară, nu arareori lucrările bune rămân sub tăcere, în timp ce toate relele sunt trâmbițate, povestite, repovestite, înflorite și expuse înaintea tuturor, cum se întâmplă la știrile de televiziune, radio sau replicate pe internet. Aceasta poate și fiindcă binele aparține naturii lucrurilor și de aceea nu face atâta vâlvă cât face răul, atunci când tulbură pacea cotidiană. Mai există și excepții. Elementul-surpriză poate servi și în propagarea binelui. În acest caz, într-o societate poate saturată de necazuri, dureri și probleme de tot felul, o știre bună s-a împânzit repede în cetate, iar de acolo în tot ținutul Galileei. Este o veste nouă despre Iisus Nazarineanul care aduce cu Sine o învățătură nouă, prin care răul e deposedat de așa-zisa lui putere.