Cuvintele profetice ale unui cărturar de mare anvergură

Întrucât în această lună a fost sărbătorit Sfântul Paisie de la Neamț și întrucât ne îndreptăm spre finalul acestui an în care se împlinesc 30 de ani de la înființarea Asociației Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR) din București, m-am gândit să readuc în actualitate un articol profetic scris de un asiduu cercetător al moștenirii paisiene și, în același timp, un susținător puternic al ASCOR-ului din primul deceniu de după căderea regimului comunist.

Este vorba de domnul profesor academician Virgil Cândea († 2007). Domnia sa, alături de Părintele Patriarh Teoctist și de Părinții Arhimandriți Sofian Boghiu și Teofil Părăian, au arătat o mare dragoste față de tineri și au avut o puternică influență asupra direcției spirituale a ASCOR-ului București din anii `90. Toți patru au fost o mărturie vie a viziunii patristice asupra vieții, această viziune fiind cea care dă sevă, forță harică și credibilitate Dreptei Credințe.

În anul 1997, profesorul Virgil Cândea a scris pentru revista ASCOR-ului din capitală, un adevărat articol profetic intitulat: Cuvinte pentru „vremea de pre urmă”. În acest articol, domnul academician mărturisește, în duhul Părinților, că epocile în care subversiunea răului a fost foarte puternică, au fost în același timp foarte favorabile împlinirii duhovnicești pentru cei care au căutat mântuirea. Într-un alt articol scris câțiva ani mai târziu pentru aceeași revistă studențească, domnul Virgil Cândea spunea că programul spiritual al românilor pentru al treilea mileniu trebuie „să ni-l alcătuim potrivit Tradiției noastre aspre, dar salvatoare și îndumnezeitoare. Nu există alternativă” ( Gânduri pentru anul 2000 de la Nașterea Mântuitorului, „Schimbarea la Față”, nr. 12, ianuarie-februarie 2000 ). Este vorba despre Tradiția mistică și ascetică a Bisericii, care vorbește despre importanța unirii omului cu Dumnezeu, despre importanța viețuirii întru Hristos. În articol se sublinia faptul că în istoria religioasă a Răsăritului au intervenit periodic asceți, stareți, dascăli providențiali care le-au reamintit oamenilor că au datoria de a deveni „părtași dumnezeiești firi” (II Petru 1, 4). Astfel de glasuri profetice au fost la noi Sfântul  Cuvios Daniil Sihastru, Sfânta Teodora de la Sihla, Sfântul Calinic de la Cernica sau marii duhovnici și teologi ai zilelor noastre, precum Părinții Sofian Boghiu, Paisie Olaru ori Dumitru Stăniloae și mulți alții de-a lungul veacurilor. Desigur, un rol major în această istorie a vieții duhovnicești din ținuturile românești, îl are și Sfântul Paisie de la Neamț. Domnul profesor Virgil Cândea îmi mărturisea cu tristețe că s-ar fi așteptat  ca importanța foarte mare a epocii Sfântului Paisie Velicicovschi pentru Ortodoxia românească, să fie mai mult conștientizată în viața noastră bisericească de astăzi. Domnia sa spunea că și-ar fi dorit ca toată viața să se ocupe de scrierile Sfântului Paisie și, în general, de tot ceea ce ține de literatura filocalică. De abia însă după căderea regimului comunist, el a putut să dedice mai mult timp asupra acestui domeniu și să publice studii solide referitoare la aceste scrieri de mare folos sufletesc.

Domnul profesor era foarte atras de Tradiția duhovnicească a Bisericii, mai ales de Părinții Patericului pe care îi citise de zeci de ori. De câte ori mergeam la domnia sa, fie îmi cita din Pateric, fie îmi citea dintr-un Minei grecesc, ori mă îndemna să citesc Biblia și în greacă veche sau în slavonă. Puterea sa de cuprindere, erudiția, profunzimea, competența, în diverse domenii, erau uluitoare. Și mai uluitoare erau însă modestia sa și lecturarea pe care o făcea acestei erudiții incredibile, într-o cheie a ortodoxiei inimii calde. Casa domnului Cândea, din apropierea Bisericii Silvestru, ticsită de cărți foarte valoroase, era ca un topos cultural al regăsirii românești prin Crucea și Învierea Domnului Hristos. Mi-au rămas întipărite în suflet discuțiile de taină cu domnul profesor din acest ambient transfigurator, precum și dragostea și înțelegerea pe care a arătat-o față de noi, studenții anilor `90. Îmi sunt foarte vii în inimă cele câteva conferințe ASCOR unde domnia sa a acceptat cu  mare greutate să ne vorbească. Domnul profesor aborda cu pace, cu seriozitate, teme foarte actuale în plan cultural, de la raportul dintre tradiție și secularizare, până la critica evoluționismului. Cuvintele sale ne întăreau în credință, ne echilibrau, ne îmbogățeau viața. Dumnezeu să-l ierte, să-l miluiască și să-l odihnească cu drepții pe acest adevărat cărturar al neamului românesc! Să citim în continuare cuvintele sale profetice din anul 1997:

Cuvinte pentru „vremea de pre urmă”

„În vremurile cele cumplite de acum, lipsind foarte povățuitorii duhovnicești, cei care vor să placă lui Dumnezeu printr-o viață curată, numai Dumnezeu Însuși și învățătura Sfinților Părinți, le pot fi povățuitor și învățător.” (Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț)

La ce se referea marele stareţ prin „vremurile cumplite de acum" în 1766, când scria cuvintele din acest motto? La împrejurări trecătoare, ca năvălirea tătarilor din 1758, răscoalele din Iaşi, 1759 şi Bucureşti, 1764-1765? Presimţea războiul ruso-austro-turc care va devasta Moldova şi Ţara Românească între anii 1769-1774? Fără îndoială că el avea în vedere o epocă în multe privinţe cumplită, dar, în primul rând, avea în vedere amurgul spiritual al omenirii. Amurg pe care l-au întrevăzut Sfinții Părinţi din cele mai vechi timpuri. De pildă, Avva Ischirion din Pateric, la întrebarea: „Ce am făcut noi?", adică cei din Antichitate (era prin secolul al IV-lea), el a răspuns: „Noi am împlinit poruncile lui Dumnezeu". Şi frații au continuat: „Dar cei de după noi (adică din Evul Mediu, n.n.), oare ce vor face?". Şi a zis: „Ei vor ajunge la jumătate din împlinirea noastră". Şi au mai întrebat fraţii: „Dar cei de după dânşii?". A răspuns Avva Isichirion: „Cei din generația aceea (de la urmă, deci din Epoca Modernă, n.n.) nu vor avea nimic de făptuit. Dar le va veni lor ispită. Iar cei ce vor rezista în vremea aceea, mai mari vor fi şi decât noi, şi decât părinții noştri".

La aceleaşi „vremuri de pre urmă", ca şi cuvioşii Ischirion şi Paisie, se referea Avva Filicos când i s-a cerut să spună un cuvânt folositor de suflet, răspunzând: „Vreți să auziţi cuvânt de folos? Acum nu mai este cuvânt. Altădată, când întrebau fraţii pe bătrâni şi împlineau cele ce li se spunea lor, Dumnezeu le arăta (bătrânilor) cum să le vorbească (fraţilor). Dar acum, fiindcă, e adevărat, aceştia întreabă, dar nu împlinesc cele ce aud, Dumnezeu le-a luat bătrânilor darul cuvântului şi ei nu mai ştiu ce să grăiască, pentru că nu mai sunt cei care să împlinească". Şi despre aceleaşi vremuri spunea, tot în Pateric, alt bătrân: „Proorocii au făcut cărţi. Au venit apoi părinţii noştri şi au împlinit (cele scrise). Iar alții, după dânşii, le-au învăţat pe de rost. Şi venind neamul (adică generaţia) de acum, le-a copiat şi le-a pus pe rafturi, fără să le folosească". Putem înţelege: le-a publicat în ediţii critice şi le-a uitat in biblioteci, fără să le pună în practică, fără să le trăiască. Părinţii au fost, aşadar, unanimi în prevestirea unor „vremuri cumplite", de criză, de scădere a vieții duhovniceşti, când oamenii devin mai slabi, îşi pierd interesul pentru învăţătura Părinţilor (chiar dacă o cunosc), nu o mai urmează în vieţuirea lor şi, astfel, darul îndrumării spirituale încetează, iar maeştrii desăvârşirii, duhovnicii, devin tot mai rari. Dar nu ne este cunoscută, parcă, această evoluţie? Nu sugerează ea însăşi istoria secularizării lumii moderne?

De observat, totuşi, că prevestirea şi descrierea acestei decadenţe - obişnuite şi în alte tradiţii spirituale - nu exprimă deznădejde şi demisie; ele au fost întotdeauna făcute ca avertisment şi îndemn la redresare. Nu aflăm în cuvintele Părinţilor fatalism sau renunţare resemnată la idealul desăvărşirii, de vreme ce acesta este cursul lumii, spre decădere şi secetă spirituală. Pentru că Părinţii ştiau că şi (sau tocmai) în vremurile când uscăciunea se înteţeşte, sporirea duhovnicească rămâne posibilă pentru fiecare căutător al ei, aşadar călăuzeau şi încurajau pe cei hotărâţi să dobândească prin luptă Împărăţia Cerurilor. Se vede aceasta din insistenţa sfatului lor ca „în fiecare zi şi ceas să facem început bun", să reîncepem suişul după fiecare cădere. Se vede aceasta din tâlcuirea lui Teofil, Arhiepiscopul Alexandriei care, întrebat de Amma (maica) Teodora: „Ce înseamnă cuvântul Apostolului «Răscumpărând vremea»?" (Coloseni 4, 5), a răspuns: „Cuvântul („răscumpărând") arată câştigul (pe care-l putem dobândi). Adică: ţi-a venit vremea să fii ocărât? Prin smerită cugetare şi îndelungă răbdare, răscumpără timpul ocărârii şi trage folos din asta. Ți-a venit vremea să fii defăimat? Prin suferirea acestei încercări, răscumpără vremea şi foloseşte-te. Ți s-a întâmplat vreo pâră mincinoasă? Trage folos din ea prin răbdare şi nădejde. Căci dacă vom vrea, toate cele potrivnice ni se vor face nouă câştiguri".

Paradoxal, dar providenţial, „vremurile cele cumplite de acum" sunt dintre cele mai favorabile împlinirii spirituale. Efortul care ni se cere este mai mic: azi este de ajuns să rezistăm ispitelor. A nu face (răul) este, aşadar, mai important decât a face (binele). Duhovnicul rar pe care-l căutăm îl vom găsi îndată ce ne-am hotărât să-i ascultăm sfaturile. Până atunci, învăţăturile marilor maeştri spirituali de altă dată sunt la îndemâna noastră. Cărţile lor cu greu obţinute, tălmăcite, copiate în trecut, ne aşteaptă, colbuite, pe rafturi, sau ne îmbie în ediţii frumos tipărite şi accesibile în librării, la pangar sau în chioşcuri, pe uliţe şi în pieţe. Cum spunea Sfântul Ioan Hrisostom în adâncul său cuvânt la Învierea Domnului: în ceasul al unsprezecelea Hristos primeşte pe cei din urmă ca şi pe cei dintâi, răsplăteşte faptele acestora, dar Se mulţumeşte şi numai cu intenţia neputincioşilor veniţi târziu la Ospăţul Împărăţiei. Astăzi ni se îngăduie ca, cel puţin, „să facem început bun". N-am stăruit în el cum se cuvine, ne-am poticnit datorită slăbiciunii noastre? Să nu ne descurajăm, să începem din nou, ştiind că „în ce (stare) te voi găsi, în aceea te voi judeca", sperând, aşadar, că vom fi găsiţi la sfârşitul nostru în aşezare cuviincioasă ca intenţie măcar, dacă nu ca fapte. Cu rare excepții (precum stareţul Zosima), eroii dostoievskieni pozitivi, fie şi fraţii Alioşa şi Dimitri Karamazov, aşa s-au împlinit: prin căutare sinceră şi suferinţă consimţită.

Sunt şi aspiranţi la desăvârşire cărora vremurile de acum nu le par prielnice? Subversiunea de azi e văzută, brutală, cinică, nu ascunsă ca altădată sub false aparenţe de eleganţă, corectitudine şi frumos. Ni se pare că suntem prea slabi în faţa agresiunii erotismului, violenţei, injustiţiei, pseudo-intelectualismului vremurilor noastre? Spunea Apostolul: „Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare" (II Corinteni 12, 10). Şi am fost preveniţi: „In lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!" (Ioan 16, 33). Să ținem seamă, mai ales, că nu suntem singuri, pentru că, iată, ni s-a făgăduit: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). Iar „dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?" (Romani 8, 31).

(Profesor Academician Virgil Cândea , „Schimbarea la Față”, nr. 3, decembrie 1997)

De la același autor

Ultimele din categorie