Suntem vindecaţi, dar totodată confruntaţi cu o vocaţie atât de mare, încât nu îndrăznim să ne gândim la ea fiindcă suntem atât de mici? Însă orice vocaţie poate fi împlinită, în măsura în care Dumnezeu ne dă puterea să o urmăm. Iar aceasta presupune o atentă chivernisire a cuvintelor, precum şi o astfel de întrebuinţare a lor, încât ele să devină icoane ale simţămintelor noastre; pentru a izbuti, trebuie să aducem şi să adunăm în jurul cuvintelor întreaga intensitate şi adâncime a vieţii noastre personale. Dar dacă cuvintele pe care le folosim nu sunt făcute adevărate prin felul în care trăim, vor rămâne lipsite de noimă şi nu vor duce nicăieri, fiindcă vor fi precum un arc care nu poate trage fiindcă îi lipseşte coarda. Este cu totul lipsit de rost să-I cerem lui Dumnezeu ceva pentru care suntem nepregătiţi. Dacă spunem „Oh, Doamne, scapă-mă din ispita cutare sau cutare" în timp ce căutăm prin orice mijloc posibil să săvârşim păcatul respectiv, sperând că Dumnezeu a căpătat controlul situaţiei prin rugăciunea noastră şi astfel ne va scoate din ispită, nu vom avea prea mari şanse de succes. Dumnezeu ne dă putere, dar noi trebuie să o folosim. Atunci când, în rugăciunile noastre, Îi cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva în Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu să o facă El în locul nostru, pentru că noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci să o facem noi cu puterea Lui.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006, pp. 83-84)