„Da, bătaia este ruptă din Rai, adică este despărțită de Rai. Bătaia este crescută din iadul din inimile oamenilor” ‒ Maica Siluana

Schimonahia Siluana Vlad

În Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui. Mama se dă pe sine ca hrană pentru menţinerea în viaţă şi creştere.

Cum vede Biserica relaţia dintre mamă şi copil? Cât de importantă este comunicarea dintre copil şi părinte?

În Biserică, relaţia dintre mamă şi copil este o relaţie de iubire cu iubirea lui Hristos în Duhul Sfânt. Aceasta este o realitate ontologică, şi nu circumstanţială. Trăirea şi împlinirea ei în viaţa concretă a fiecărei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desăvârşire, în funcţie de putinţa şi bunăvoinţa fiecăruia. Pentru că şi mama dă, efectiv, din viaţa sa, copilului. Ea se dă pe sine ca hrană pentru menţinerea în viaţă şi creştere. Mai întâi, în pântece, îşi dă propriul sânge ca hrană; apoi, după naştere, oferă laptele produs în sânul vieţii sale. Iar după înţărcare, îşi dă ca hrană zilele sale. Numai o mamă poate să spună despre copilul său că „i-a mâncat zilele”. Un tata se plânge de obicei că „i se mănâncă banii”!

În Biserică, o mamă este conştientă că a născut şi creşte la sânul său un fiu al lui Dumnezeu. Pentru că fiecare om primeşte prin Botez puterea să „se facă fiu al lui Dumnezeu după har” în Fiul Cel Unul Născut. De contribuţia mamei depinde, în primul rând, realizarea spirituală a omului.

Apoi, în Biserică, o mamă nu este privită niciodată în mod separat de tatăl copilului. Ei sunt una şi această unitate a lor este vie în copil, chiar dacă relaţia lor se poate destrăma, omeneşte vorbind. Nimeni nu va mai despărţi, în sângele şi moştenirile copilului, „partea” mamei de cea a tatălui.

Pentru familia creştină, comunicarea dintre copil şi părinţi este strâns legată de comunicarea cu Dumnezeu în Biserică. Numai în Biserică primeşte fiecare energiile necreate, dumnezeieşti, care vindecă neputinţele omeneşti generatoare de traume şi de nefericire.

Grija şi oferta Bisericii, pentru cine are ochi să vadă, urmăreşte să îl scoată pe om din relaţiile bazate pe reciprocitate şi administrate de „un pilot automat”. Acest „pilot automat” al nostru, comandat de tipare emoţionale şi de scheme psihologice pe care le-am dobândit de nevoie, odată cu învăţarea necesară supravieţuirii. Harul îl face pe om liber şi capabil să iubească în mod conştient şi jertfelnic.

Cum vede Biserica educaţia copilului? Care este mai importantă: educaţia spirituală, cea emoţională sau cea intelectuală?

În Biserică, omul este văzut şi cinstit ca întreg. Iar educația presupune îngrijirea şi cultivarea tuturor dimensiunilor şi lucrărilor persoanei umane. Educaţia spirituală înseamnă ridicarea componentelor afective şi intelectuale ale omului la rangul lor cel adevărat. Nu există în Biserică o spiritualitate abstractă, fără trup, simţire, minte şi inimă. Centrul spiritual al omului, inima în sensul biblic al cuvântului, uneşte toate puterile şi lucrările omului şi le spiritualizează, le înduhovniceşte prin lucrarea Duhului Sfânt. Educaţia copilului în Biserică înseamnă de fapt ridicarea lui din starea de „animal raţional”, la starea de om deplin, de fiinţă spirituală.

Să nu vă speriaţi de aceste cuvinte şi nici de constatările pe care le faceţi privind în jurul vostru. Să nu facem din neputinţa creştinului actual măsura lucrării Bisericii.

Ce trebuie să facă o mamă dacă are un copil dificil? Poate să îl pedepsească? Dacă da, cum?

În primul rând, o mamă care are un copil dificil are nevoie să se oglindească, să se vadă pe sine în copilul ei, în comportamentul acestuia. Şi tatăl la fel. Ce face copilul este ceea ce a învăţat, în primul rând de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin conţinuturile minţii şi sufletului ei, transmise direct şi viu copilului, încă din momentul conceperii.

Dacă mama va alege să-şi vindece rănile emoţionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe şi manifestate de copil şi, apoi, de nepoţi.

În privinţa pedepselor, ele sunt necesare atunci când sunt ceea ce arată însuşi cuvântul la originea lui: pedagogie. O pedeapsă eficientă este o formă specială de dragoste.

Ce părere are Biserica despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodată bătaia „ruptă din Rai”, cum se spune în popor?

Da, da! Bătaia e ruptă din Rai, adică este despărţită, prin rupere, de iubirea şi respectul care caracterizau relaţiile umane, înainte de căderea protopărinţilor noștri. Iar iluzia că bătaia ar putea naşte iubire este o formă ascunsă a criminalităţii umane. Bătaia, în acest sens, este crescută din iadul din inimile oamenilor.

Dacă în Sfânta Scriptură şi în Biserică se vorbeşte despre pedeapsa corporală, despre bătaie ca mijloc de educaţie, este în sensul de a-i produce copilului o experienţă dureroasă, care să îl ajute să evite una ucigătoare. Cineva dădea un exemplu: nu-i poţi explica unui copilaş că este periculos să umble la prizele electrice, pentru că nu are structurile neuronale necesare înţelegerii. O durere produsă de lovirea peste mâna care se duce la priză, poate fi asociată cu priza care va deveni periculoasă. Totul este ca acest copil să simtă dragostea părinţilor în momentul acela şi nu frica, ura sau mânia...

Biserica priveşte orice abuz ca pe un păcat grav şi oferă remedii atât victimei, cât şi abuzatorului. Din păcate, în epoca postmodernă, limbajul folosit de Biserică nu mai ajunge la sufletul omului format în mentalitatea seculară. Aici este încă mult de lucru, deşi s-au făcut paşi importanţi spre a ieşi în întâmpinarea omului, cu nevoile şi durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoaştere adecvată a acestor paşi va aduce un mare ajutor tuturor părinţilor şi educatorilor oneşti şi dedicaţi.

Cum să procedeze o mamă pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu?

Să-L iubeasca ea însăşi pe Dumnezeul Cel Viu, Prezent şi Lucrător, în Biserica şi în viaţa sa.

Ce să îi răspundem unui copil de 3-4 ani care ne întreabă Cine este Dumnezeu?

Mai întâi să-l lăsăm pe copil să meargă la Domnul aşa cum ni se oferă El în Biserică, încă dinainte de a fi conceput! Relaţia dintre Dumnezeu şi copil este nemijlocită şi vie. Dacă vom proceda aşa, vom avea mare folos să-l întrebăm noi pe copil Cine este Dumnezeu. Vom fi uimiţi de răspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla şi noi mai multe despre Dumnezeu.

De la ce vârstă putem duce copilul la Biserica şi care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?

Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenţi în viaţa părinţilor normali mai întâi prin dorirea lor. Această dorire să fie trăită în Biserică. Apoi, sămânţa părinţilor să fie plină de harul lui Dumnezeu, pe care părinţii îl primesc prin Sfintele Taine şi îl păstrează, şi care lucrează prin rugăciunea şi prin viaţa lor, în credinţă.

Apoi, copilul va crește în pântecele mamei aflate ea însăși în Biserică. Copilul va beneficia de harul şi iubirea lui Dumnezeu prin mama sa, şi în prezenţa iubitoare şi protectoare a tatălui. După naştere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu în mod personal, dintre care cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea şi Sfânta Împărtăşanie. Botezul este naşterea sa în Împărăţia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobândirea Duhului Sfânt „Dătătorul de Viaţă Sfântă”, iar Împărtăşania este hrana cea cerească.

Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobândirea fericirii copilului, care nu este posibilă în viaţa „lumii acesteia”. Pentru creştin, viaţa aceasta este doar o pregătire pentru viaţa adevărată, care este viaţa veşnică. Şi viaţa veşnică, totuna cu viaţa fericită, începe aici, în viaţa pământească altoită pe Viaţa Care este Dumnezeu.

Acum participăm la bunătăţile cele cereşti, le pregustăm, asa cum pruncul din pântecele matern participă la viaţa de după naştere. Tot mai mulţi experţi care studiază calitatea vieţii omului dovedesc ştiinţific importanţa experienţelor intrauterine ale copilului în „destinul” său viitor. Tot aşa, viaţa actuală a omului în Biserică este decisivă pentru calitatea vieţii veşnice.

Iar dacă nu l-am dus pe copil în acest fel la Biserică, putem să punem început bun în orice moment al vieţii lui. Va fi mai greu, pentru că i s-au format depinderi de vieţuire doar în dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru că omul are în adâncul său ceva care îl leagă şi îl cheamă la Viaţa cea adevărată, care este viaţa cu şi în Dumnezeu. Acest ceva se află în om încă de la facerea lui şi nici o vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelaţia numeşte darul de a fi „după chipul lui Dumnezeu”. Acest dar este lucrător şi nu îl lasă pe om să-şi afle linişte, până ce nu-i aude glasul!

De ce este atât de important botezul în viaţa copilului nostru? La cât timp de la naştere trebuie botezat bebeluşul? Care sunt cele mai importante tradiţii care trebuie respectate în acest sens?

Botezul este naşterea omului în Hristos, este restabilirea legăturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfinţitor. Omul nebotezat, „omul căzut”, cum îl numim în teologia noastră, a rămas în legătura de har cu Dumnezeu, la fel ca orice altă făptură adusă de Dumnezeu la existenţă. El beneficiază astfel de menţinerea în existenţă, de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, numită Pronie. Beneficiază în continuare de ajutor şi călăuzire, pentru a căuta revenirea la Viaţa pe care a pierdut-o, atunci când a renunţat la harul special dăruit lui de Dumnezeu. Şi anume, harul sfinţitor, harul necesar lucrării asemănării cu Dumnezeu.

Biserica oferă familiei învăţătura necesară şi corectă privind Botezul pruncilor, care sunt priviţi ca persoane umane individuale, şi nu ca anexe ale părinţilor.

Ce sfaturi puteţi oferi mămicilor pentru a se bucura de un copil cu frică de Dumnezeu, care îşi respectă părinţii şi lumea ce îl înconjoară? Cum pot ele să îşi ferească micuţul de relele ce îl înconjoară?

Dragi mămici,

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi tot restul dorit de voi se va adăuga vouă. Acest cuvânt este chiar făgăduinţa lui Dumnezeu, Care S-a făcut om ca să ne facă pe noi dumnezei, cu harul Său.

Străduiţi-vă să înţelegeti această chemare-făgăduinţă şi să o urmaţi, pornind de acolo de unde vă aflaţi acum şi veţi cunoaşte bucuria după care tânjeşte inima voastră. Şi nimeni şi nimic nu va putea lua de la voi această bucurie. Eu am făcut aşa, iar acum trăiesc această bucurie, oricare ar fi evenimentele sau condiţiile exterioare.

Bucurie sfântă şi pace inimilor voastre în iubirea lui Dumnezeu!

(articol preluat de la www.qbebe.ro)