Singuri, oamenii nu pot să înţeleagă când păcătuiesc sau nu. Dar Domnul Iisus şi Duhul Sfânt le-o descoperă. În Rai, când Domnul Dumnezeu a vorbit cu Adam, acesta a refuzat să fie învinovăţit: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat (Facere 3, 12). Să ne străduim să nu-L învinuim pe Dumnezeu.

În lucrurile mărunte, în faptele simple, să încercăm a avea următoarea atitudine interioară: „Refuz voinţa sângelui meu căzut şi vreau ca în venele mele să curgă viaţa lui Dumnezeu”.

Dacă Dumnezeu există, recunosc că toate patimile se nasc din mine, nu din El. Dacă voi păstra această atitudine, Dumnezeu îmi va da duhul pocăinţei.

Când Îl vedem pe Hristos aşa cum este, începem să ne vedem pe noi înşine, să ne dăm seama cât de mari păcătoşi şi vrednici de plâns suntem şi să ne tânguim. Dragostea pentru lumea întreagă se naşte pe măsura tânguielilor noastre. Despărţirile încetează şi devenim una în Hristos.

(Arhimandritul Sofronie, Din viaţă şi din duh, Editura Pelerinul, Iaşi, 1997, pp. 24-25)