„Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3, 16). De ce l-a dat spre jertfă, și încă jertfă de cruce? Pentru că singurul grai care răzbate la inima oamenilor e jertfa cuiva pentru ei. Când moare cineva pentru tine, pe acela nu-l poți uita niciodată.

O întrebare: dacă așa de mult ne iubește Dumnezeu, cum se face că viața noastră e așa de apăsată de tot felul de încurcături? Sau, dacă punem întrebarea cu cuvintele Scripturii: de ce pe cel pe care-l iubește Dumnezeu, îl ceartă, iar pe cel ce îl primește, îl bate? Cu alte cuvinte, dacă așa de mult ne iubește Dumnezeu, de ce-i viața noastră așa de necăjită?

Fiindcă altfel sunt judecățile lui Dumnezeu decât judecățile oamenilor. O mică pildă: altfel sunt judecățile unui tată care își ia la rost copiii, decât e socoteala copiilor, dar când vin la minte deplină, atunci înțeleg care a fost judecata tatălui lor (când i-a pedepsit).

Așa și noi, când suntem înfășurați în trup, suntem destul de legați întru înțelegerea trupească a vieții, suntem prunci cu înțelegerea. Dar când vom scăpa de muritorul acesta de pe noi, atunci, cu mare recunoștință ne vom zori a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate încercările la care ne-a supus când eram în lume.

Trebuie, prin urmare, să lungim vederea și dincolo de zarea acestei vieți (nepricepând-o), în cealaltă Împărăție, că altfel nu putem pricepe nevoile vieții acesteia, și nepricepând-o pe aceasta prin cealaltă, n-o putem nici răbda.

Dar dacă o înțelegem așa cum este, pe una în legătură cu cealaltă, atunci oricât ar fi de necăjită, capătă o valoare neprețuită și atunci se întâmplă un lucru minunat ‒ omul iubește necazurile și pe toți cei care-l necăjesc, cu deosebire. Cu alte cuvinte, creștinul care stă liniștit pe conducerea lui Dumnezeu, vede că orice cruce a vieții sale este o mărturisire a iubirii pământești a lui Dumnezeu, orice cruce e o treaptă a desăvârșirii.

Deci, dacă ne împărtășim des cu Sfânta Jertfă a Domnului, ne împărtășim cu taina iubirii supreme a lui Dumnezeu, care împărtășire, printre alte daruri, îl are și pe acela că ne ridică de la înțelegerea copilărească a vieții, la înțelegerea pe care o avea Iisus, în temeiul căreia Îi suntem următori convinși și liniștiți, oricât ar fi de neliniștită marea vieții de aici, la cârma Bisericii fiind Tatăl nostru.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 114-116)