Fiecare are libertatea de a crede – sau nu. Şi, totuşi, necredinţa este atât de greu de înţeles, în faţa a mii de oameni care se unesc în rugăciune, dispuşi să îşi sacrifice timpul, banii, odihna, viaţa! „Este o stare deosebită, sunt emoţii pe care nici nu le poţi exprima în cuvinte. Cine ar face acest sacrificiu degeaba?”, se întreabă, retoric, Aneta din Ploieşti. Nimeni nu face sacrificiul degeaba. Şi, dacă ar fi chiar aşa... degeaba... nimeni nu s-ar mai întoarce o a doua oară. „Dacă vii în fiecare an, nu poţi să mai rămâi vreodată acasă. Când se apropie ziua asta, simţi că trebuie să pleci spre sfântă. Prima dată am venit când fata mea era mică, avea patru ani. Acum are 50”, povesteşte Aniţa, din Bârlad.

La rând la sfântă, barierele se topesc, oricare ar fi ele. Femei şi bărbaţi, tineri, copii şi mai puţin tineri, săraci şi bogaţi, oameni bolnavi şi oameni complet sănătoşi ‒ cu toții devin un întreg. Creştini, uniţi de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru sfinţii Lui. „Dacă e adevărat, cum să nu crezi? Sfânta este mai ceva decât un om viu. Pe morţii noştri nu putem să-i ţinem în casă trei zile, din cauza mirosului şi a stricăciunii. Dar aici, după sute de ani, avem un corp întreg şi frumos mirositor. Ei, asta este o minune!”, spune Marcel Mihai, din Focşani. Vorbele lui sunt simple. Rostite din suflet. Necredinţa altora, numiţi înţelepţi, ori intelectuali, rămâne atât de greu de înţeles...

(Mărturii de la Hramul Sfintei Parascheva – Iași, 2016)