Niciodată mai limpede decât aici vedem exprimată realitatea zilei de azi: în ciuda faptului că Domnul Cel Înviat ne vorbește despre mântuire, noi continuăm neascultarea. Ca o formă de ascundere a propriei neputințe. Ca și cum ne-ar fi mai de preț propria negociere cu moartea decât trăirea unei vieți cu încredere în El, Biruitorul morții. Un bogat anonim, vă rog să rețineți că mereu bogăția este anonimă, și un sărac pe nume Lazăr, mereu Domnul reține numele săracilor, ne sunt puși dinainte ca un exercițiu al încrederii în Dumnezeu. Bogatul strălucește în veselii cotidiene și chiar crede că i se cuvin veșminte prin care se definesc regii și împărații. Hlamida și purpura, folosite simbolic de Domnul în pildă, arată că bogăția regelui de la Ierusalim și strălucirea Împăratului de la Roma, de oriunde ar fi împărăția, pot fi uzurpate de orice om care crede că bogăția îi este de ajuns. Că uneori ea înlocuiește moștenirea interioară a unei astfel de ierarhii, construcția dinastică ținând, oarecum, și de o ierarhie și de o ungere a lui Dumnezeu. Bogatul visa la onoruri fără a ține cont de voia lui Dumnezeu. 

Lazăr este altfel. Mântuitorul nu-i laudă sărăcia. Îi laudă asemănarea cu Iov în răbdare. Ori asemănarea cu El Însuși în ce privește prigonirea socială. Cred, personal, că ne îndeamnă să privim atenți la un amănunt. Când nu mai ai ce să-i închini lui Dumnezeu din plinul vieții tale, caută să îi dăruiești puțina virtute rămasă. Eu îl simt pe Lazăr ca un om bun, blând și cuminte. Nu doar pentru că se hrănea din nimic, atfel spus un ascet, ci și pentru că veneau câinii să-i lingă rănile. Semn de iubire necondiționată pusă în slujba condiționării unei poziții umane. Apoi îl iubesc ca personaj biblic pentru aceea că ne îndeamnă să înțelegem că adevărata bogăție stă în a prețui pe Dumnezeu, indiferent de poziția în care te afli ca om în societate. Nimeni nu e lepădat de grija lui Hristos. 

Moare Lazăr și este dus de îngeri în sânul lui Avraam. Bogatul moare și este înmormântat. Domnul Hristos exprimă aici o dublă realitate: a morții fizice, dar și a morții spirituale. Cine e viu în timpul vieții este preluat de îngeri ca o pregustare a Raiului care numai după Învierea lui Hristos va deveni realitate. Nu uitați că Domnul vorbește fiind încă pe cale spre Golgota. Cine este autosuficient în viața cotidiană, se întâlnește cu sinele său însetat. Se aruncă singur în distanța de spiritual, de sânul lui Avraam, locuință a așteptării Învierii. Dinaintea chinurilor, din mijlocul lor, bogatul face exact ce știe: negociază. Mai pun eu, mai lași tu...Nu e de mirare că mort nu înțelege, de vreme ce viu nu a înțeles alta decât nevoia de strălucire. E ceva „defect” în gândirea sa. Cât de mult s-a voit în lumină și dinaintea celorlalți. Aici lumina este focul, iar scena este punerea lui dinaintea judecății lui Avraam care nici măcar nu îl judecă, ci doar îi arată lipsa de alternativă la năucitoarea sa situație. Cred, personal, că de ar fi putut cere direct de la Lazăr apa izbăvitoare de chinul setei, omul chiar ar fi primit apa aceea. Dar Avraam ne arată pe viu că iubirea are și miezul ei de măsură a omului. Nu îl văd pe bogat rău prin bogăție, ci prin sărăcia sufletească, prin indolență și prin lipsa măsurii. Lazăr i-ar fi dat ceea ce lui îi lipsea, căci omul bun rămâne fundamental bun. El e dovada că bogăția nu conferă cultură prin simpla obținere a banilor și că educația duhovnicească e mult mai mult decât o simplă cunoaștere, fie și pe de rost, a Legii lui Dumnezeu. Ci trăirea acesteia în amănuntele aproape nebăgate în seamă în cotidian. 

Bogatul știe de acum ce e de făcut. Cere lui Avraam să trimită pe cineva să vestească celor ai casei sale cum este după îngropare. Răspunsul vine prompt: „Dacă nu ascultă de Moise și de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți” (Luca 16, 31). Ce bună cunoaștere a firii umane are Dumnezeu! Cum ne știe de bine. Suntem lipsiți de empatie o viață întreagă, acumulăm deseori prin supunerea celorlalți propriei noastre dorințe și chiar credem că asta nu se simte în sfârșitul nostru. Nu-i vorba de cel ce poate fi văzut cu ochii în cele ale lumii. Sunt de acord că unii mor greu, în condiții de lipsă de suport medical ori din lipsa securității zilei de mâine, iar alții dau senzația că, deși au murit, mai caută încă să ne impresioneze cu bogăția lor. Priviți spre construcția de monumente funerare și veți înțelege. Lazării lumii nu contestă bogăția, ci atestă grija bogată a lui Dumnezeu pentru sufletele lor. Deseori vădesc un caracter iubitor de Dumnezeu, smerit și deschis iubirii, fără a face din asta un spectacol caritabil din pas în pas. Cer fără a impune și dăruiesc celor mai slabi decât ei. Lazăr din Evanghelie hrănea din rănile lui câinii cel puțin la fel de flămânzi ca el. Îi hrănea prin aceea că le îngăduia să își manifeste iubirea, grija, cordialitatea, fie ea și animală. Bogatul era înțepenit în proiectul sinelui din care fuseseră excluși toți ceilalți. Pentru că păcatul lui era că nu avea grijă de oamenii din jur. Credea că totul i se cuvine. Trăia o uitare de lume, care nu venea din uitarea de sine. E o lecție mereu readusă înaintea noastră de glasul Evangheliei. Pentru ca sărăcia să nu devină o povară oamenilor din jur e nevoie de cordialitate. 

În cartierul muncitoresc din Brașov în care am crescut, cel puțin în zona blocurilor ce-mi alcătuiau raiul copilăriei, nu se putea muri de foame. Oamenii erau mereu atenți și când simțeau că un om e în derută și foame săreau să-l ajute. Știam sigur unde nu sunt cartofi, ulei ori pâine. Și mergeam să ajutăm, să ducem din puținul din cămările noastre și să ne bucurăm cu ei că ziua a trecut mai grabnic, mai fără griji. Cine a uitat feliile de pâine date cu ulei, pe care se odihnea puținul zahăr ori felioaiele de pâine, îmi spunea un prieten de la bloc, ce ne hrăneau poveștile de seară, din fața scării? Asta nu înseamnă că nu ne veseleam, că nu străluceam de bucuria de a vedea fericirea celuilalt în momentele lui de reușită. Sau că nu ne durea cumplit ratarea ori deruta câte unuia, ori pur și simplu moartea lui sufletească. Într-o lume de Lazări bogăția era sărăcia, modul de a o gestiona cu demnitate și fără pretenția unei bogății închipuite. Ceasurile de plastic străluceau o zi la mână, atunci când le cumpăram de la vreun târg, apoi dispăreau în lăzile de jucării. Pentru că nu confundam niciodată lucrurile. Și nu ceream să purtăm haine străine de condiția noastră de atunci. Apoi, pe rând, am îmbrăcat fiecare dintre noi haina vocației noastre. Unii haină militară, alții halatul medical, alții halatul de maistru ori muncitor... Fiecare veșmântul vocației sale, de care părinții ne-au învățat să nu ne rușinăm. Să o muncim și să o creștem într-atât încât să nu ne fie judecată ca lene viața noastră, ca împrăștiere a vocației ori neîmplinire a ei. Într-un fel, modelul acesta bogatul vs. Lazăr ne-a vindecat de ideal fals într-ale vieții. Și am știut că împlinirea adevărată vine dacă, la sfârșitul care nu-i sfârșit, îngerii ne vor prelua și ne vor apropia de Lumină. Datorăm bunicii unuia dintre prietenii de cartier, o generație întreagă, cunoașterea poveștii cu bogatul și Lazăr. Pentru că Hristos își alege mereu propovăduitorii cu grijă. Ea ne-a spus că Domnul Cel Înviat e argumentul fundamental al minunilor din viețile noastre. Cuminte și săracă, atentă la noi mereu să nu pățim ceva, renunțase demult la orice bogăție, alta decât iubirea nepoților ei. Și la iubirea noastră care o însoțește mărturisind lui Hristos că ne-a crescut să înțelegem Evanghelia. Ca un izvor de viață ce vindecă, prin sărăcire de bunăvoie, setea de veșnicie încă din timpul vieții acesteia.