Diavolul care este rău și „ține călcâiul”, potrivit Scripturii, stă la pândă, așa cum se întâmplă în războiul cel simțit să vadă când partea potrivnică este preocupată și nu stă pe metereze. Stă la pândă, spun, ca să atace în acest moment ca să spargă zăvoarele și încuietorile. În această clipă când dummnezeiescul har se oprește poate să aibă loc o exacerbare a înșelării. În această clipă atacă demonii. Și, desigur, după legea duhovnicească, este nevoie de multă atenție la oamenii duhovnicești. În clipa în care se retrage harul, răsar felurite pretexte, de pildă, boala. În acest caz, devine ușor pogorământul în iconomie. Și de aici încolo diavolul introduce înșelarea. Omul, având prin fire înlăuntrul său legea autoconservării, se retrage de la programul pe care și l-a impus, pentru că, chipurile, se primejduiește sănătatea lui. Și astfel încalcă legea iubirii de osteneală și se află ușor de prins în blestemata iubire de plăcere.

Descriind Iisus al nostru întreaga lege, morală, naturală și dobândită, a numit-o alegoric sâmbătă și a zis că sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru sâmbătă. mustrându-i pe evreii care căutau un pretext ca să-L condamne. Și Pavel în continuare zice: „Noi nu suntem sub Lege, ci sub har”. Vedeți pilda pe care i-a spus-o atunci Iisus al nostru lui Petru: Petre, îi zice, de la cine iau împărații dări sau bir, de la fii sau de la străini? Și Petru răspunde: De la străini? Atunci Iisus completează: Prin urmare, fiii sunt liberi, înțelegând prin aceasta că persoana umană este mai presus de legi, și prescripții, și reguli. Și regulile, și legile, și prescripțiile au fost adăugate după cădere ca să-l ajute pe om să nu se abată. Dar acestea sunt până la o vreme. Dacă omul, cu harul lui Hristos depășește limitele neputinței sale, atunci se adeverește pe bună dreptate cu el cuvântul Scripturii că nu este lege pentru cel drept. Prin urmare, cât timp omul se află sub înrâurirea patimilor, are nevoie de atenție. Când va depăși această stare, atunci, firește, nu mai are nevoie să păzească toate acestea.

Având legea autoconservării, cum spuneam, suntem datori să ne păzim viața. Ne creăm o formă ascetică, o formă de înfrânare și de nevoință. Nu fiindcă această nevoință ne poate  mântui prin ea însăși, pentru că ea, cum am explicat de multe ori, are o valoare relativă. Fiindcă Dumnezeu nu are nevoie de bunătățile noastre. Cu atât mai mult nu are nevoie de mijloacele pe care le mânuim pentru a dobândi binele! De vreme ce până și harismele sunt desființate. Trebuie să notăm că prin diferitele mijloace ascetice nu înjosim, nici nu desființăm personalitatea. Dimpotrivă, o readucem la echilibru, neutralizând pe omul cel vechi  prin faptul că devenim ucigători de patimi, și nu ucigători de trupuri. Având nevoie de toate acestea în clipele dificile, facem și iconomii, ca să arătăm că suntem mai presus de legi. Aceasta este minuțiozitatea care caracterizează pe un om luptător care se află pe treapta făptuirii. Trebuie să ajungă în starea acriviei, să știe când trebuie să cedeze, când să mânuiască iconomia de care am vorbit, pentru că dacă nu reușește aceasta, atunci devine ușor de prins. Este ca o casă care nu are poartă și întrucât nu are poartă este expusă pericolului. De aceea și Părinții atrag atenția: „ia aminte, monahule, la clipa retragerii harului, pentru că atunci este foarte aproape pretextul iconomiei”. De aceea, monahul trebuie să fie întotdeauna atent, astfel încât să nu devină pradă ușoară a hotărârilor iconomiei și astfel să fie atras de patima prearea și uriașă a iubirii de sine și apoi a acediei și lenevirii care uneltesc să clatine întreaga temelie a ființării noastre duhovnicești.

Vom reuși toate acestea, dacă vom păzi, cu harul lui Hristos, râvna dummnezeiască, această căldură despre care v-am vorbit insistent și în amănunt de unde vine și cum lucrează. Dacă această râvnă rămâne înlăuntrul nostru, atunci devine făclie picioarelor noastre, și lumină cărărilor noastre[3]. Aceasta mai exact înțelege Iisus al nostru când spune: Umblați cât aveți lumina, ca nu cumva să vă prindă întunericul, și cel ce umblă în întuneric nu știe unde merge[4].

*** Fragment din volumul „Mesaje atonite”, de Gheron Iosif Vatopedinul, în curs de traducere la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.