Sărmanii de noi, părinţi şi preoţi! Greu o scoatem la capăt cu includerea în educaţie a virtuţilor creştine! Iar ascultarea este o virtute. Însă educaţia pe care noi am primit-o a fost alta. Părinţii creştini doresc ca fiii şi fiicele lor să-i asculte, dar ei înşişi, de obicei, nu au o astfel de experienţă a ascultării, nu pot să-i asculte nici pe părinţii lor, nici Biserica. Sfântul Ignatie Briancianinov a subliniat că pe cei mai buni ascultători pot să-i crească doar bunii ascultători, adică oamenii care sunt capabili să asculte ei înşişi de Biserică, de duhovnicii lor, care au din plin experienţa ascultării.

De obicei, se întâmplă însă altfel: fiind noi înşine egoişti, suntem capabili doar să creştem egoişti. Acest adevăr înţelepciunea populară îl formulează în următorul chip: Aşchia nu sare departe de trunchi. Explicarea acestui proverb este foarte simplă: ascultarea este o virtute, ce are rădăcini duhovniceşti, acea poruncă de temelie dată de Dumnezeu în Rai.

Părinţii, în general, nu au atât de mult timp ca să se ocupe de copiii lor până la începutul aşa-numitei crize a personalităţii, adică a perioadei adolescenţei, când sub influenţa factorilor spirituali şi fiziologici toate categoriile de făpturi se află sub o reală schimbare. Are loc atunci o renaştere a persoanei nu doar din punct de vedere psihologic şi social, ci, în primul rând, din punct de vedere duhovnicesc. Pentru adolescent, în acest moment crucial al vieţii sale se toarnă totul în pahar: dragostea, credinţa, prietenia, sensul vieţii. Şi nu întâmplător abandonul Bisericii se petrece chiar în această perioadă a vieţii tânărului. (Din experienţa Părintelui Gheorghi Orehanov, tată a patru copii)

(Cum să ne purtăm cu fiica adolescentă – Sfaturi pentru părinţi, traducere din limba rusă de Gheorghiţă Ciocioi, Editura de Suflet, Bucureşti, pp. 119-120)