Când orbul strigă „Daţi-mi lumină!” veţi aprinde o lumânare şi-i veţi spune „Iată lumina!” însă el iarăşi va striga: „Dar daţi-mi lumină!” Puteţi aprinde şi zece lumânări, şi să-i spuneţi „Iată lumina!” că el tot va striga mânios: „De ce nu-mi daţi lumină?" Îl puteţi aduce într-o sală unde strălucesc sute de lumini şi să-i spuneţi: „Iată lumină, cu prisosinţă!” Dar, din bezna-i deasă şi neagră, el iarăşi va striga mânios: „Dar aprindeţi măcar o lumânare să văd!”

Ei, rob al beznei! Milioane de lumânări de ţi-ar lumina ochii cei stinşi, nu vei vedea lumina. În zadar vei căuta să ţi se arate lumina, când nu ai cu ce să vezi această lumină - aşa cum în zadar i se dă pâine celui ce are mâinile tăiate, aşa cum în zadar se ţipă la urechea celui surd. Dacă ai ochi sănătoşi, lumina va fi uşor de aflat.

Însă, fraţii mei, oricât i-am căina pe acei oameni care, din pricina orbirii, nu pot vedea lumina soarelui, trebuie să vă spun că nu sunt ei cei mai nefericiţi oameni. Sunt de sute de ori mai nefericiţi cei ce sunt orbi cu mintea, adică cei al căror ochi lăuntric e întunecat şi nu poate vedea lucrurile lui Dumnezeu, minunile lui Dumnezeu, pretutindenea în jurul său. Astfel de orbi au fost căpeteniile evreieşti din vremea în care Domnul Iisus Hristos umbla pe pământ şi lucra nenumărate minuni.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, 2009, p. 136)