În luna iulie 1938 au reînceput anchetele. Episcopul Luca a fost condus la anchetator, care era aplecat peste un teanc de acte şi dosare. Când a intrat, anchetatorul şi-a ridicat ochii şi s-a uitat la el cu o privire dură şi o faţă lipsită de expresie, rece, aspră. A început să rostească acuzaţiile. La fel ca toţi anchetatorii, şi el îşi pierduse ideile. Repeta ca papagalul, cu limbaj de lemn, pe linia partidului, acuzaţiile născocite. Părea băgat în priză, ca adventiştii. Episcopul Luca, după ce l-a ascultat, a depus următoarea declaraţie:

Îmi aruncaţi învinuiri despre originea mea nobilă. Trebuie să vă explic că tatăl meu avea origine nobilă, dar era foarte sărac și locuia într-o izbă, la sat. A fost farmacist doar pentru doi ani. Apoi a fost funcţionar şi nu a avut nici o proprietate, ca şi mine. Al doilea lucru pe care îl notez este că în dosarul meu nu există date medicale (dovezi) despre grevele foamei pe care le-am făcut. Prima grevă a foamei am început-o imediat după ce m-au băgat la închisoare, protestând că au întrerupt atât de violent lucrarea mea ştiinţifică, care era atât de serioasă şi necesară pentru chirurgie. A doua grevă a foamei am început-o când m-aţi supus zi şi noapte la ancheta în lanţ. Nu am rezistat să aud calomniile şi injuriile adresate persoanei mele. Am preferat să mor de foame decât să trăiesc cu asemenea acuzaţii, că sunt „duşman al poporului” şi „medic ucigaş” care îi omoară pe pacienţi în timpul operaţiilor. Această grevă, ca şi prima, a ţinut şapte zile. Pe durata ei mă ţineau încontinuu pe scaun, zi şi noapte, fără somn, fără să mi se permită să mă întind puţin.

Anchetatorul Kirilov a scris în protocolul anchetei, datat la 23 noiembrie 1937, răspunsurile mele despre cum văd revoluţia şi Puterea sovietică. Cu toată oboseala şi starea rea a sănătăţii mele, pricinuite de lipsa de somn şi de greva foamei, am refuzat să semnez şi să accept că sunt antirevoluţionar. Doar dacă predicarea Evangheliei este considerată faptă antirevoluţionară. Însă nu am fost niciodată membru al vreunei organizaţii antirevoluţionare. Toată perioada celor douăzeci de ani de când există Puterea sovietică, m-am dedicat pe de-a-ntregul lucrării mele ştiinţifice din chirurgie şi am fost un simplu slujitor al Bisericii, departe de propaganda antisovietică. Nu pot, desigur, să accept înfruntarea duşmănoasă a Bisericii de către Puterea sovietică, dar nici nu am avut vreo activitate duşmănoasă împotriva Puterii sovietice. Pe 5 decembrie 1937 am semnat protocolul anchetelor, dar acum îl neg. Refuz să accept că sunt vinovat. Faptul că l-am semnat e cauzat de starea mizerabilă în care mă aflam, nedormit, chinuit, istovit. În starea aceasta m-au pus să semnez. Am fost atâtea zile şi nopţi aşezat pe un scaun, fără să mă pot mişca vreun pic. Gâtul îmi înţepenise. Picioarele mi se umflaseră. Nu-mi dădeam seama unde mă aflu. Chinurile acestea erau atât de îngrozitoare, încât am încercat să scap de ele, fără să plănuiesc a mă sinucide, tăindu-mi o arteră, încât să fie nevoiţi să mă ducă la spital şi în felul acesta ancheta să fie întreruptă. Anchetatorilor mei Kirilov şi Laţi le-am spus că nu deţin nici o informaţie despre vreo organizaţie antirevoluţionară. Ei au insistat şi la urmă au scris că eu refuz să dezvălui datele pe care le ştiam. Atunci am început a treia grevă a foamei, cu scopul de a mi se da prilejul să-l înştiinţez pe ministrul justiţiei despre cele ce se întâmplau în închisoare. Greva a continuat şapte zile, dar nici despre aceasta nu există date în dosarul meu.

Episcopul Luca Voino-laseneţki, profesor chirurg

(Arhimandritul Nectarie Antonopoulos, Sfântul Arhiepiscop Luca, Chirurgul fără de arginți, Editura Egumenița, Alexandria, pp. 238-239)