Sunt foarte mulţi oameni, din câte ştiu eu, care cred în Dumnezeu, care merg la biserică, se împărtăşesc, se spovedesc şi care, deşi aud şi citesc Evanghelia, deşi citesc textele patristice şi vieţile Sfinţilor, deşi vor să sporească în viaţa duhovnicească, deși vor să încerce şi ei ceva, în cele din urmă... nu izbutesc nimic.

Lucrurile dovedesc că, în ciuda dorinţei lor, în ciuda eforturilor lor, în ciuda faptului că citesc mult, voiesc mult şi lucrează, nu ajung acolo unde doresc să ajungă, acolo unde trebuie să ajungă, acolo unde sunt chemaţi să ajungă.

Fireşte, rezultatul acestei situaţii este deznădejdea, este izolarea, este dezamăgirea, este o convingere subconştientă că nu se întâmplă (cu adevărat) nimic. Este convingerea că nimănui nu i s-a întâmplat nimic din cele câte „se spun”. Ştiţi, astăzi acest sentiment îşi găseşte loc, larg, în sufletele creştinilor. Se poate ca teoretic, rațional, să credem, dar înlăuntrul nostru, în adâncul inimii noastre, nu avem convingerea, nu avem încredinţarea că acela s-a sfinţit cu adevărat, că a trăit viaţă sfântă, că acel mare păcătos a devenit mare sfânt, sau că acea mare păcătoasă a devenit o mare sfântă. Nu avem această încredinţare înlăuntrul nostru astăzi.

Aşadar, îşi face loc îndoiala şi ajungem să credem, în adâncul nostru, în subconştientul nostru, că numai în cărţi sunt scrise acestea, dar că nu se întâmplă întocmai. Sau, ajungem în punctul – foarte adesea – ca cineva să se excludă pe sine. Adică, despre toţi ceilalţi crede că a făcut Dumnezeu minuni cu ei, dar despre sine însuși este convins că nu i se pot întâmpla minuni. […]

Dacă omul are în adâncul lui, în subconştient, această reţinere, această îndoială, este închisă complet uşa sufletului său prin care va trece harul lui Dumnezeu, care-l va elibera, îl va învia şi-l va face om duhovnicesc.

Unui astfel de om, care nu-şi bate joc de sine, care se nevoieşte cu adevărat şi cu adevărat ceva face, dar nu ajunge acolo unde este chemat să ajungă şi unde trebuie să ajungă, cred că aşa trebuie să i se întâmple. Adică, nu are în el iubire adevărată şi se mişcă greşit către ceilalţi. Ori se ataşează de cineva, ori ia o poziţie duşmănoasă faţă de ceilalţi oameni, ori este închis faţă de ceilalţi, este izolat de ceilalţi şi înlăuntrul lui se cuibăreşte iubirea de sine, dăruirea pentru sine şi nu deschiderea faţă de ceilalţi. Oricine poate fi victima acestei realităţi care există în el, fără ca măcar să bănuiască.

(Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoşti pe tine însuţi? Viaţa duhovnicească şi problemele psihologice, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008, pp. 103-104)